Post 2 in 1.

Nu stiu ce s-a intamplat cu mine in ultima luna. Para nu as fi eu. Parca... altcineva ar gandi si eu as fi doar o papusa. Imi pare rau. Imi pare rau ca m-am schimbat aiurea, si nu stiu de ce. Cand imi mergeau si mie bine pe toate planurile, trebuia sa mi le stric tot eu singura, ca si cand tot eu m-as fi saturat de fericire... O Doamne, nu stiu.
Imi cer scuze persoanelor pe care le-am ranit din proprie prostie si nestiinta. Imi cer scuze persoanelor pe care le-am ranit cu nici-o intentie. Imi cer scuze mie ca am devenit asa. Voi redeveni la fel, nu, mai buna decat am fost, si voi lupta in continuare pentru ceea ce-mi doresc. Voi aprecia si mai mult clipele petrecute cu cei dragi si imi voi pune ordine in ganduri. Deja am realizat unele lucruri care nu se leaga si le voi schimba. Pana la urma, nu am de ce sa ma schimb.

Acum, schimband subiectul, iarna asta, luna asta, am fost de 2 ori la munte, mi-am facut damblaua si m-am dat cu sania pe partie [nu, nu stiu sa schiez si nici sa ma dau cu placa], si m-am si relaxat, desi am plecat obosita, nedormita... A fost totul frumos, peisajele de vis, zapada. Frumos.

Acum revenind la subiectul anterior, ca mi-e lene sa dau in sus ca sunt pe telefon, vreau sa iti multumesc tie, Razvane, ca ai fost langa mine ai mi-ai acceptat toate nebuniile. Ti-am promis un lucru, de fapt l-am propus, si o sa ma tin de el. Nu sunt oarba, incerc sa nu vad unele lucruri, nu sunt proasta, doar fac pe proasta. Stiu ca am gresit, si imi pare rau. Te iubesc...

Nu stiu.

Am ajuns la concluzia ca nu stiu cand o sa fiu pe deplin fericita. Sunt momente cand sunt fericita, cu adevarat fericita, dar sunt perioade. Realizez ca trebuie sa fiu fericita cu ce am, dar e un lucru chiar asa de rau sa imi doresc mai mult, mai bun? Oh Doamne... Sunt curioasa ce-mi rezerva viitorul, ca las totul sa vina de la sine. Viata... Mda, viata e o curva si trebuie sa stii cum s-o futi in gura. Meh. Post scris pe telefon, pentru ca nu am laptopul disponibil.

Not.

Sarbatori. Craciun. Fericire. Rasete. Familie. Clar chestia asta nu se aplica si la mine. Anul asta am parte de cele mai proaste sarbatori. Familia mea e cum e, prietenii... nu mai stiu care sunt... Nu stiu. Imi vine sa plang si tremur toata. Ma duc doar sa fumez o tigara. Dupa poate o ajut pe mama sau ma duc in pat sa plang.

Aberatii inaintea Craciunului.

Destinul e facut sa imi puna mie piedici cand mi-e lumea mai draga sau ce? Stau, si ma gandesc. Ma gandesc cine dracu' sunt si ce s-a intamplat cu mine. Nu eram asa. Nu eram deloc asa. Sunt schimbatoare, foarte schimbatoare. Poate d-asta sunt zodia Pesti. Ma schimb imediat, doar elementul meu e apa. Sunt momente in care cred ceea ce zic, in alte momente spun acelasi lucru dar parca ma mint singura. Dar nu, nu am cum sa ma mint in atatea situatii. As fii cea mai mare mincinoasa pe care o cunosc. Si acum ma contrazic singura. Stiu ce vreau, stiu consecintele faptelor pe care le fac dinainte de a le face. Uneori ma intreb daca chiar merita eforturile. Dar pana la urma, ce e viata fara risc? Hai sa ma risc. Oricum de acum vreo 2 ani viata mea se bazeaza pe riscuri.
Am impresia ca o sa cedez. Si nu o sa fie bine pentru nimeni, absolut nimeni. Cand cedez, ma inchid in mine, si asa ii indepartez pe cei din jurul meu. Stiu ce simt, stiu ce gandesc, stiu ce zic, stiu ce vreau. Dar merita ca sa trec prin atatea pentru viata asta? Da, o viata am. Dar nu vreau sa o traiesc. Nu cum vor ceilalti. Nu stiu. Ma contrazic in atatea singura, incat nici macar eu nu stiu ce mai zic.
Era bine cand eram doar o copila mica si altii luau decizii in locul meu. Acum nu mai suport ca altii sa ia decizii in ce ma priveste pe mine. Ma scoate din sarite, ma innebuneste, chiar daca se gandesc la binele meu. Lasati-ma pe mine sa-mi vad de consecinte si aia e. Simplu. Va fac si un desen? Cu cea mai mare placere.
O Doamne, ce dracu' e cu mine? Vine Craciunul, vine Anul Nou. Vine un an nou plin de piedici si incercari noi. Atata tot pentru mine. E deja rutina pentru mine. Imi amintesc cum eram inainte. Zambesc ca proasta. Pentru ca eram proasta. Ma agatam de orice numai ca sa scap de ceea ce ma inconjoara. Vroiam mereu ceva nou, ma plictiseam repede de aceleasi lucruri, eram schimbatoare, ca si acum. Diferenta este ca acum gandesc de mult mai multe ori o singura posibilitate. Mintea mea este facuta ca o chestie sa o analizeze ca un copac: imi spune cineva ceva, pai eu nu trebuie sa inteleg doar o chestie, eu trebuie sa despic tot intelesul, pana cand ajung sa-mi pun intrebari, le gasesc raspunsuri la cateva, dar in urma raspunsurilor vin alte intrebari, si tot asa. Ma innebuneste chestia asta. Gandesc mult prea mult. Vreau sa stiu mult prea multe. Ma duc sa dorm. Am aberat destul pentru un singur post. Si nu, nu stiu ce s-a intamplat cu mine acum de scriu asemenea lucruri.

Si tot nu-mi vine sa cred ca vine Craciunul...

Munte.

Am ajuns cu bine la munte. E geniala vremea, cer senin, nici macar un nor pe cer. Dar oboseala ma cam doboara, si foamea la fel. Eu care nu mananc deloc, decat asa, sa zic ca mananc, sa zic de doua ori pe ziua de azi ca mi-e foame? N-ai sa mai vezi asta, cel putin nu acasa. Zona este foarte frumoasa, imi aminteste de copilaria mea. Frunzele de culoare caramizie pe munte da o atmosfera minunata, caldura afara, persoana pe care o iubesc langa mine. Ce pot sa cer mai mult de atat?
Azi am fost intr-o mica expeditie pe munte, cetatea Poienari, 1480 de scari de urcat. Panica. Inima imi batea sa sara din piept, pana cand am zis ca nu mai pot si am luat o pauza. Am stat jos vreo 3-4 minute sa-mi revina pulsul, am facut poze, m-am catarat pe unde am putut si aia a fost.
Ma intreb ce o face Patricia, ca si ea a plecat tot azi cu prietena ei cea mai buna la munte. Fiecare si-a luat o mini-vacanta in timpul scolii.
Acum stau linistita la restaurant, fumez o tigara, beau suc, si ma relaxez dupa plimbarea de azi. Frumos.

O Doamne!

O Doamne, nu e de bine. Vorba Patriciei, azi e ziua: "what the fuck?!"-ului. Imi revin amintiri si amintiri si amintiri in minte. N-ar trebui. Bine ca ma gandesc la ele ca la trecut, si ma gandesc cu zambetul pe buze, desi au luat un sfarsit urat. Stau si realizez cat de frumos era, si ma bucur ca au fost. De fapt daca stau bine si ma gandesc, eu nu mai am zambete pe fata, sunt deja rasete. Ma mir ca inca nu s-au trezit ai mei. Ma rog.
Am amintiri frumoase. Si acum realizez chestia asta. O Doamnee, de ce dracu' mi le amintesc tocmai azi? Inca ma doare capu si gura de atata ras.

He blew my soul away.

Postul asta vroiam sa il scriu de acum doua zile, si tocmai azi, ca stau acasa, m-am gasit sa-l scriu. Deja am scris 3 posturi in 3 zile. Daca continui asa o sa fac record.

Stau la birou si beau un ceai cald. Vorbesc cu Irina prin mesaje, dar gandul imi este incontinuu la o singura persoana. E ciudat modul in care o persoana poate sa iti schimbe viata in doar cateva luni. E ciudat ceea ce simt atunci cand il privesc, cand il tin in brate, cand il sarut. E ciudat cum eu, doar o simpla fata, care nu credea in dragoste, iubeste cu toata fiinta ei.
Ma uitam zilele trecute prin telefon, si am o chestie care a salvat mesajele de un an, de prin aprilie chiar. Neavand ce sa fac, am inceput sa le citesc. Pe atunci eram cu altcineva, si stateam, citeam, si ma gandeam: Doamneee, cat de proasta puteai sa fii! Adica... Eram un copil, cum sunt si acum, dar atunci nu aveam minte absolut deloc.
Ma rog, mai iau o gura de ceai si ma uit pe tavan. "Oare ce mai face?..." imi apare in gand. Da, sunt indragostita maxim, si iubesc cu toata fiinta mea. M-am daruit complet lui si cel mai important, i-am daruit inima si sufletul meu.

Cafea.

Ciudata zi, foarte ciudata. Azi dimineata m-am trezit cu greu, mi-am indreptat parul repede, m-am machiat si am plecat la scoala. In metrou mai aveam putin si dormeam, in picioare. Intr-un final ajung la liceu fara cafea, grabita, si am ajuns inaintea profului. Inca nu-mi vine sa cred ca la 7 jumate am ajuns la liceu inaintea profului. Trecem peste. La astea 2 ore de romana n-am adormit, nici macar n-am atipit, si nici n-am avut cafea cu mine, cafeaua mi-a luat-o o colega la a doua ora. Ciudat. Oricum, plictisitoare zi. Ce e mai naspa e ca m-am simtit de cacat, dar pe la ultima ora... Dintr-o stare chill si ok, am ajuns sa ma simt super naspa. Genial. Cand ma intorceam spre casa, cand eram in metrou imi curgeau lacrimile. Nu stiu de ce.
Dupa, cand am iesit de la metrou si asteptam masina, ma uitam in gol, atenta la gandurile mele, dar neatenta la tot ce era in jurul meu. Dupa ceva timp am realizat ca totul in jurul meu era alb-negru, nu mai era culoare. M-am speriat. Am inchis ochii, si usor, culoarea a revenit.
Simt ca e totul sec. Simt ca nu mai am nici-un rost. Nu-mi inteleg rostul pana la urma. Vreau... Vreau ceva. Ceva care sa ma readuca la viata. Deja ma afund in ganduri, plictiseala, ratacire. Vreau sa simt ca traiesc, vreau ceva tare ca sa simt ca traiesc. Nu, nu vreau sa ma duc la vreo petrecere si sa ma imbat, nu asa simt ca traiesc. Vreau ceva dar nu stiu ce. As vrea sa citesc mintile oamenilor, asta ar fi ceva foarte amuzant, si chiar m-ar trezi la viata. Pentru moment. Dar da. Vreau ceva care sa ma trezeasca din amorteala asta continua. Poate dupa ce vin de la munte n-o sa mai fiu asa.
Ma duc sa imi termin cafeaua, mai stau putin cu mama, si dupa ma duc la singura persoana care ma poate face sa ma simt mai bine.

Poveste.

Din cauza lipsei de somn si a plictiselii maxime am zis sa caut prin foile vechi si sa-mi recitesc chestiile pe care le-am scris atat de demult. Desi aveam imaginatie si inspiratie sa scriu despre total altceva, am zis totusi sa scriu chestia asta, sa-mi spuneti ce credeti. Nu stiu ce s-a intamplat si la scoala de ne da la engleza subiecte de eseuri despre dragoste, pana si la teste ne da despre acelasi subiect. Asa ca, luand 2 de 10 si la test si la eseu, am zis sa scriu si pe blog. In seara asta scriu mica poveste, iar dupa scriu despre ce vroiam eu initial. Cel mai posibil maine o sa postez ce vroiam de fapt azi sa scriu. Inca o chestie: Totul este fictiv, nu luati nimic ca atare. Nici macar nu mai stiu cand am scris aceasta chestie, deci nu pot sa spun in ce stare eram. Deci totul este fictiune.

"Este doar o poveste. Un el, o ea. Un el, care greseste, o ea, care il iubeste. Dar pentru cat timp? S-a umplut paharul.
Ea sta pe canapea, plange de vreo 2 ore. Se uita incontinuu la ceas, se gandeste ca poate el apare. Tic, tac, tic, tac, degeaba. Stie ce face, unde e, cu cine e, si asta o doare. O doare pentru ca nu stie de ce face asta. O doare sa stie ca poate fi usor inlocuita. O doare pentru ca a trecut prin multe si a acceptat multe. Dar parca pentru el nu conteaza. Si-a luat patura si s-a invelit cu ea, servetelele sunt langa ea, telefonul il tine strans in mana, poate poate vine. Dar ce ar putea sa faca? Ce ar putea sa zica? Stie ca e prea slaba pentru a se certa cu el, stie ca nu poate sa tipe la el, stie ca nu poate sa faca nimic.
Ea e o fata simpla. Nu e nici cea mai frumoasa fata, nici cea mai urata. Stie ca are totusi ceva aparte, ceva care te atrage, ceva cu care ar putea avea pe cine vrea. Si totusi, l-a ales pe el. Dintre toti l-a ales pe el. Pentru ce? Pentru lacrimi? Dezamagiri? E constienta ca o iubeste, ii arata asta in fiecare atingere, fiecare sarut, dar gandul ca imediat e inlocuita nu e usor de trecut peste. Ea a refuzat multi altii, care poate o meritau mai mult decat o merita el, dar il iubeste prea mult, si nu-si vede viata fara el.
In momentele astea si-ar dori o tigara, poate ar calma-o, dar pentru ce? Nu e fumatoare, si nu ar face decat sa-i faca alti nervi. Se gandeste doar la cum o sa reactioneze atat ea, cat si el, atunci cand o sa intre pe usa. Stie ca e ridicola ca face asta, dar nu se poate abtine, nu poate sa taca din gura. Macar de-ar fi prima oara...
Se aud cheile de la usa, a venit! Inima ii bate tare si o doare, durerea de cap provocata de plans parca se accentueaza. Usa se deschide usor, el intra, isi lasa geanta jos. Aprinde lumina. O vede.
-Ce-ai patit scumpo?! De ce plangi?
-Taci...
-Dar, iubito, ce s-a intamplat?
-Nu mai... intelege...
-Ce ai?... Gata, gata, linisteste-te. El incearca sa o ia in brate, in timp ce ea izbucneste in plans.
-Nu vreau. Nu. De ce? Pentru ce? Ce are mai bun decat mine? ea incepe sa tipe.
-Iubito... dar ce...
-Nici-un ce! Stiu unde ai fost, cu cine ai fost, ce ai facut! Nu inteleg de ce! Pentru ce sa stau ca proasta acasa sa plang in timp ce tu te duci si o futi pe aia?! Pentru ce ar trebui sa indur atatea?! De ce ma faci sa ma simt ca ultima femeie de pe pamant?! Odata, demult, ai spus ca tu nu poti sa fii fericit fara ca persoana de langa tine sa nu fie fericita! Acum ce faci? Ma simt mizerabil, in timp ce tu nu ai nici-o remuscare!?
Liniste. Se mai aud doar suspinele ei. El isi cauta pachetul de tigari din buzunar si isi scoate o tigara. Tigara se aprinde repede. Mmmm, Black Stone, cu aroma de cirese, miroase asa de bine... Dar nu e timpul sa se bucure de mirosul tigarilor. Ea stia ca daca el tace, si fumeaza cu asa pofta din tigara, e de rau. De ce inca mai crede ca o sa fie bine? Deja increderea in el e iar pierduta, dar nu se opreste sa creada ca o sa iasa bine...
-De ce crezi ca esti tu de vina? intreaba el cu un ton foarte serios si grav.
-Dar... pai nu... eu...
-Taci.
-Cum vrei sa tac daca...
-Am zis sa taci! el urla. De unde pula mea stiai tu de ea? De ce continui sa ma controlezi?! Iti faci singura rau prin chestii de genul. Nu realizezi asta? Stii ca te iubesc, stii ca as face orice pentru tine, stii ca mi-as da si viata pentru tine! Nu iti e de ajuns ca sunt al tau complet?! Toata viata mea iti apartine, tu ai putere asupra mea! Pentru tine ma trezesc in fiecare seara, pentru ca singurul lucru care ma poate dispune esti tu! Si totusi, pentru o chestie mica faci asa?! Da, gresesc, sunt om.
-Ideea e ca eu daca as face asa nu ai trece peste, nu m-ai ierta... Crezi ca sunt proasta ta? Sa accept atatea?! Nu pot sa cred ca ma inlocuiesti atat de usor, cu prima tarfa care iti iese in cale. Macar daca era de teapa ta, sau daca era mai buna decat mine... Asa intelegeam.
-Nimeni nu e mai buna decat tine. Proasto, stii ca te iubesc, dar... nu e vina mea. Este a doua oara in viata, si stiu ca gresesc. Dar stiu un lucru, ca la tine nu renunt. Asa ca daca vrei sa renunti la mine... esti libera sa o faci.
El o ia in brate. Ea izbucneste in plans. Il strange tare la piept si lacrimile nu se mai opresc. Cad amandoi in genunchi, acum plang amandoi.
-Te iubesc, frumoasa mea, dragostea mea...
-Si eu te iubesc, prostule, dar nu mai vreau sa ma ranesti..."

Sec, cand am citit-o suna mai bine, acum ca am scris-o, suna naspa. Ma rog. Enjoy.

Viata merge inainte.

Oamenilor le place sa sufere. Am observat asta la aproape toata lumea, inclusiv la mine. Oamenii se gandesc ca e mai bine sa sufere decat sa mearga mai departe in viata, oamenilor le convine sa planga si sa se simta ca ultimul cacat chiar daca au toata viata inainte si nu se opreste aici, le place sa sufere, ca sa simta ca traiasca. Oamenii sunt masochisti. Si sentimentele si inima sunt cele mai bune are ale acestor persoane. Mai sunt si tipul de persoane care le place sa raneasca lumea. Si e asa placut cand vezi ca cineva atarna de tine, e dependent de tine, te vreau numai pentru el/ea, si tu sa fii ceva gen: "Pana la urma fac ce vreau. Ce te bagi tu? Oricum nu conteaza ce fac eu." E amuzant sa vezi cand cineva sufera din cauza ta, mai ales daca nu ai constiinta, o faci doar din pura placere.

Dar totusi, de ce sufera atat lumea? Frate, pana la urma o viata avem de trait. Stam acum si suferim toata viata pentru ce se intampla in trecut? Pentru ca d-asta suferim, din cauza trecutului. In loc sa ne vedem de viata noastra noi stam si suferim. Dar de ce ma mira? Si eu am momentele mele in care stau si imi amintesc si incep sa plang, dar pana la urma realizez ca nu e sfarsitul lumii, si am o viata de trait inainte. Nu merita sa suferim o viata intreaga si sa nu ne bucuram de orice lucru care ni se ofera. Nu merita sa stam si sa ne plangem de mila intr-o lume in care oamenii sunt egoisti si se gandesc doar la ei. Nu merita sa ne oprim in loc in timp ce viata merge inainte...

Vreau sa vina iarna.

Stau si ma holbez la ecranul monitorului, poate imi vine si mie vreo idee despre ce sa scriu. Singurul lucru la care ma gandesc este ca vreau sa vina mai repede decembrie, sa plec, sa iau o pauza. D-abia astept. Pana atunci am de dat tezele, sa invat ca sa imi iasa si mie medii bune. Pana acum singura materie la care am problema este romana, desi este foarte ironic. Dar cine dracu' stie ce a scris Grigore Ureche, cine stie sa recunoasca un citat de-al lui? Sau despre Miron Costin, si d-astea. Serios acum.

Vreau iarna, sa simt ca merg prin fulgii de zapada, strazile sa fie pline de zapada. Ar fi dragut ca la munte sa ninga. Ar fi perfect! Oricum, ce pot sa cer mai mult de atat? Off, doamne, vreau sa vina decembrie mai repede...

Plimbare.

Plimbare in parc, seara. Liniste, racoare. Cea mai buna metoda pentru a te linisti. Iar cedez, iar o sa cad, desi sunt constienta ca ma trezesc. Dar... nu. Nu am cum sa nu ma ridic.
Mii de ganduri incurcate imi treceau prin minte, in timp ce ma plimbam, cu tine de mana, in timp ce tu puneai muzica. La un moment dat plangeam... Posibil din cauza melodiei, si din cauza amintirilor, amintiri ce imi treceau prin fata ochilor. Imi revedeam viata in fata ochilor, incercand sa rezist tentatiei de a plange.
E greu sa te abtii sa plangi. Mai ales cand ai tinut in tine multe lucruri si chiar ai nevoie sa-ti versi lacrimile. Asta am incercat eu sa fac, dar tot mi-au scapat cateva lacrimi. Desi par o tipa nebuna, insensibila, rece, neinteresata de nimic, ma afecteaza totul in jurul meu. Ma afecteaza absolut totul. Si nu inteleg de ce am devenit atat de sensibila. Poate pentru ca am o limita. Poate pentru ca m-am saturat sa aud aceleasi lucruri mereu. Nu stiu.
Plimbare, imi misc picioarele agale, te tin de mana si bate vantul. Nu credeam ca chiar o sa vii cu mine, pentru ca a fost ceva spontan. Stiam totusi ca nu o sa ma refuzi, si aveam nevoie de relaxarea unei plimbari prin parc, aveam nevoie sa ma descarc. Mersi.

Nevoie.

Am atatea idei in minte, despre ce sa scriu, si nu pot. Cand am foaia in fata ochilor mi se duc toate ideile. Am atatea lucruri de spus, dar nu am pe nimeni care sa ma asculte, nici macar foile majite cu gelul pixurilor nu mai vrea sa ma asculte.
Ma simt ciudat, ca si cum as fi singura nebuna, ca si cum nimeni nu ma intelege, desi sunt constienta ca astea sunt doare exagerari de-ale mele. Imi place sa fiu ascultata, imi place sa fiu alintata, rasfatata. Dar cui nu ii place? Sa fim seriosi.
Vreau ceva... Vreau ceva nou, o viata noua. Vreau sa cutreier tara, lumea, sa ma bucur de tot ce mi se poate oferi. Vreau sa ma simt bine, fara sa sufar. Vreau sa profit de tot ce imi poate oferi viata, absolut tot, atat bune, cat si rele. Lucrurile bune ma fac fericita pe moment, lucrurile rele ma ajuta sa ma maturizez si sa ma dezvolt spiritual.
Marea problema este urmatoarea: nu pot sa fac asta singura. Am nevoie in permanenta de cineva langa mine. Am realizat ca eu trebuie sa fiu dependenta de cineva, sau nu chiar asa, dar imi trebuie o persoana langa mine. Imi trebuie o persoana care sa ma ajute sa trec peste propriile frici, sa ma ajute sa ma ghidez in viata, sa ma bazez pe ajutorul acelei persoane. Nu zic ca nu as putea sau nu pot sa ma descurc singura, dar ma ia spaima, ma simt inferioara tuturor, ma simt stingherita. E ca si cum as avea frica de intuneric, si m-as trezi in mijlocul noptii, si realizez ca e pana de curent. As fi paralizata.
Am nevoie in permanenta de cineva langa mine si acesta este lucrul pe care il urasc cel mai mult la mine... E bine doar ca am cateva persoane care mereu sunt langa mine neconditionat, si asta ma ajuta enorm.

We found love in a hopeless place ♥.

Aseara, stateam in pat si ma gandeam doar la un singur lucru: el. Atat. Asta fac mereu, fie ca sunt in masina, in metrou, la scoala sau acasa. Desi stiu ca stau in fiecare zi cu el, desi stiu ca imi petrec fiecare clipa libera cu el, atunci cand fiecare se duce la casa lui, sau la treaba lui, parca lipseste ceva. Parca... Parca mi se face dor. Aseara, ca in fiecare seara cand nu dorm cu el, mi-am luat in brate ursuletul si ma gandeam cat de bine ar fi sa il am langa mine in fiecare seara, sa adorm pe pieptul lui, tinand-ul in brate, sa il simt langa mine.
Nu pot sa cred ca sunt atat de fericita. Azi, de exemplu, la scoala, am plans de fericire. Si nu o data, de doua ori. Si dansam prin clasa, si eram in al noua-lea cer. Nu mai conta nimic, nimeni. Conta doar faptul ca ma gandeam la el, ma gandeam la ochii lui, la buzele lui, la vocea lui, la el. Atunci cand sunt cu el, totul din jur dispare, totul se rezuma doar la el. E un vis, vis devenit realitate. Cand ii aud vocea, ma simt hipnotizata, nu mai aud nimic. Cand ma gandesc la el, un zambet imi apare pe fata si ma face sa uit de toate problemele, cand sunt in bratele lui, ma topesc toata si ma rog ca clipa sa dureze mai mult, cand ma saruta, nu-mi mai simt picioarele, nu mai traiesc in lumea asta, deja plutesc de fericire.
Nu credeam ca o sa intalnesc vreo persoana, mai ales un baiat, care sa semene atat de mult cu mine, dar sa fie atat de diferit. Nu credeam ca o sa mi se intample vreodata asa ceva. Nu credeam ca o sa plang de fericire si sa am o asa stare de bine. Nu credeam ca o sa iubesc prea curand un baiat cum te iubesc pe tine.
Da, sunt mega-hiper-super-extra indragostita de tine, si nu inteleg cum e posibil. Si acum, desi esti la cativa metri distanta de mine, vreau sa te tin in brate si zambesc ca o proasta gandindu-ma la tine. Te ador. Te iubesc. Nu am cuvinte sa descriu ceea ce simt pentru tine. Nu s-au inventat atatea cuvinte ca sa ma exprim cum trebuie. Pur si simplu cand te vad, cand esti langa mine, sunt moarta. Nu mai gandesc, doar simt. Te simt. Nu stiu cum reusesti sa faci asta, dar iti iese de minune.

TE IUBESC!

Castigam ceva mai bun dupa.

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care poti sa le faci in viata este sa accepti ca ai pierdut ceva/pe cineva. Este greu sa treci peste chestia ca nu mai ai acel ceva, nu este normal sa nu ai acel ceva, nu mai e la fel fara acel ceva.
Este greu sa accepti ca trebuie sa traiesti fara persoana sau lucrul respectiv, te simti fara folos, te simti demoralizat, te simti ca ultima persoana de pe pamant. Da, este adevarat. Dar totusi, nu trebuie sa va plangeti de mila. Am si eu momentele mele in care ma plang, sufar, dar pana la urma realizez ca trebuie sa trec peste, si ca pana la urma asa e viata. Nu putem sa avem totul pentru totdeauna. Sau ba da, putem, dar... Asta este foarte rar, aproape imposibil, tinand cont de ceea ce vrem noi, oamenii. Bineinteles ca aici sunt exceptii si exceptii, dar totusi.
Nu spun ca eu sunt o fire puternica, nu sufar, sunt din piatra, etc. Nu. Am si eu suflet. Un suflet bun, poate prea bun, dar in ciuda tuturor dificultatilor prin care am trecut, am reusit sa trec mai departe in viata, am acceptat ca am pierdut ceva, dupa ce am incercat fara reusita sa-l recuperez, si am mers mai departe.
Pana la urma asta e viata. Pierdem, castigam, trecem peste. Si pana la urma, sa vedem partea buna a lucrurilor: dupa ce pierdem ceva, apare ceva mai bun care merita castigat, si castigam altceva in locul lucrului cel vechi.

[Aberatii dupa scoala. Posibil si din cauza discutiei filozofante cu profa' de engleza si blogurilor citite recent.]

Pauza geniala.

M-am saturat. Ma jur ca m-am saturat. Orice as face nu e bine. Dar de ce ma plang? De ce credeam ca de data asta va fi altfel? Nu stiu. Chiar nu stiu. Speram totusi sa fie totul ok, sa nu mai fie ca acum doua veri. Dar nu. Si partea amuzanta e ca mereu eu sunt de vina. Dar de ce inca ma mira? Nu stiu.
Poate sunt prea optimista, ma gandesc ca totusi, o sa ma inteleaga, dar nu. Termin cu una, dau de alta. Mi-a ajuns pana in gat. Indiferenta, sunt satula de indiferenta. Da, si eu am fost asa, dar mi-am revenit. Inca nu realizez ca am facut pasul asta. A fost greseala mea ca m-am apropiat de ea, m-am gandit ca poate-poate o sa ma inteleaga si o sa fie totul bine. M-am gandit ca o sa-i fie mai usor daca ma apropii de ea, o sa ne fie la ambele bine. Dar asa n-am facut altceva decat sa o fac dependenta de mine, si sa-i fie mai greu. Sunt constienta de greseala asta, dar nu am facut-o intentionat. Am facut-o in speranta ca o sa ne fie noua mai bine, si ne-a fost. O perioada.
Sunt satula de toate certurile posibile si imposibile. Si de unde pornesc certurile? Ca eu nu sunt o fiica perfecta. Wow. No shit. Niciodata n-am fost. Si nici nu voi fii vreodata. Incerc sa ii scot chestia asta din cap, dar nu reusesc. Sunt om. Gresesc, ranesc, si o iau de la capat. Dar nu mai suport, imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii. Ea nu stie ce simt, ea nu stie ca pur si simlplu nu mai suport sa o vad cum atarna dupa mine, tragand de mine sa stau numai in casa, pentru ca pur si simplu ma dezgusta.
M-am saturat de toate certurile posibile si imposibile. Toata viata mea a fost traita in certuri. Acum, cand intr-un final, sunt si eu fericita, trebuie sa strice ea totul? Chiar nu realizeaza ce face? Ma jur ca nu mai stiu ce o sa fac. Si prea mi-e teama sa nu fac ceva ce o sa regrete. Nu mai stiu ce sa fac, ce sa-i zic, cum sa-i explic... Nimic nu intelege. Dar nu, eu sunt prea mica pentru orice. Eu trebuie sa stau in casa cu fratimiu tot timpul, dar cand se intampla sa stau afara si sa uit de timp, gata, certuri, scandaluri. Lasa-ma dracu' in pace ca numai suport.
Si ceilalti! Ah! Am uitat ca totusi, eu trebuie sa fiu copilul perfect. Eu nu am voie la libertate. Eu ar trebui sa fiu ingradita in casa si sa stau inchisa acolo. Ah, ba nu. Sa ma duc si la liceu. Asta da. Eventual sa stau cu cartea in mana toata ziua, sa nu fumez, sa nu am prieteni, si sa am numai 10 la scoala. Daca nici media generala de 9,05 in clasa a 10-a nu le-a convenit, atunci ce vor de la mine? Nu sunt robot, totusi.
Prea mi-e teama sa nu intru iar intr-o depresie tot din cauza ei. Prea mi-e teama. Dar pana la urma eu nu am ce sa-i fac. Pana la urma, o data si o data trebuie sa ma accepte. Asta e.

[P.S.: Ii multumesc extrem de mult pentru criza de nervi pe care mi-a cauzat-o la scoala, cand eram in pauza. E bine ca nu s-a luat profu' de mine cand am trantit usa si nu a comentat nimic, vazand ca nu puteam sa ma opresc din plans.]

Jurnal. Kind of.

De cateva zile sunt foarte obosita. Indiferent cat timp dorm acasa sau la scoala, nu rezist sa stau treaza mai mult de 12. Azi e o exceptie, deja e 12 jumate si inca imi mai tin ochii deschisi. E o chestie.
De cateva zile sunt pur si simplu obsedata de melodia lu Guess who - sex. Adica nu, nu sunt obsedata, pur si simplu nu mi-o scot din cap. Si nici nu pot sa ascult vreo alta melodie, doar daca mi se pune pata sa mai exersez partea lu' Busta din Look at me now. Doar atunci. Sau la scoala cu Patricia.
Da, faza azi cu mine si Patricia. Ii venise chefu' sa danseze prin clasa, si ii era rusine. Asa ca ne-am dus sa dansam in baie. Si incepem noi sa dansam, ne bunfnea rasu, si ne frecam la un moment dat de perete la misto, si a fost amuzant.
Da, e ciudat ca ma cert mereu cu ea din porcarii, pentru ca numai din porcarii ne certam, dar nu putem sa ramanem certate, decat maxim cateva ore. Si da, stiu, gresesc mult fata de ea cu multe chestii, asta e. Imi pare rau. Si partea naspa e ca sunt mult mai seaca, mai rece, cu ea, cu toata lumea. Cred. Nu stiu. O fi de la oboseala totusi, altfel nu stiu cum sa explic "schimbarea" asta a mea. Ma rog.
Si maine ma trezesc la 8. Macar dorm cu 2 ore in plus. 2 ore bune. Nu ma mai trezesc la 5 jumate, 6. E bine. Iar aberez. Se stie la mine: cand mi-e somn, vorbesc intr-una. Despre orice chestie imi vine in minte, orice chestie minuscula, indiferent daca e musca care tocmai a trecut pe langa mine sau despre norii care se misca pe cer. Nu conteaza. Trebuie sa vorbesc, pentru ca altfel adorm. Sau scriu, mai ales cand sunt la scoala.
Si mai nou sunt o mare, foarte mare pacatoasa. Am intrebat-o azi pe profa' de religie, din cauza lu' Patricia, daca este un pacat sa avem pierce-uri sau tatuaje. La care se uita la mine, dupa la urechea mea, si imi spune: "Da, este un pacat. Nu este mare, dar este pacat." E bine ca nu e atenta ca profa' de engleza sa imi vada si tatuajul. Sau l-o fi vazut si a tacut din gura. Dar da, sunt o mare pacatoasa. Fumez, beau, am pierce-uri, tatuaje, ce mai am...? A, da. Si cel mai mare pacat, sau ma rog, aproximativ. Sa te... sa faci dragoste cu cineva, sau sex. Pentru ca noi suntem nascuti in pacat, dintr-un pacat. Ce pacatoasa sunt. Naspa frate.

[Stiu, blogul mai are si postari gen jurnal, dar pana la urma, tin minte ca am scris mai demult ca blogul meu o sa devina ca un jurnal si astea, deci nu stiu de ce v-ati supara. Nu va convine ca nu aberez despre fiecare parte a vietii in general? Nu cititi. Pana la urma, nu sunt obligata sa nu scriu ce vreau. So idgaf. Amin.]

Decizii, decizii, decizii...

Decizii, decizii, decizii... De ce trebuie mereu sa alegem? De ce trebuie sa ne gandim atat de mult la unele alegeri pe care le-am face? Cum alegem? Viata este un drum intortocheat pe care il parcurgem si trebuie sa alegem calea cea buna.


Viata ar fi mai usoara daca cineva ar face alegerile corecte in locul nostru, dar... Care sunt alegerile corecte? De unde stim ca nu sunt gresite? Iar intrebari. Dupa ce ne ghidam in viata? Sa ajungem toti cu un salariu bun, o familie fericita; nimeni nu-si doreste ceva mai maret, mai special. In privinta acestui lucru, cu totii avem aceasi gandire. Vrem mereu mai mult, mai bun din ceea ce avem deja. Dupa aceea trebuie sa luam decizii.
Si iar am ajuns la acelasi subiect. Decizii, decizii, decizii... De ce trebuie mereu sa ne ingreunam viata si sa luam decizii? Dar totusi, cum le alegem? Oare cate persoane se gandesc la binele lor cand au de luat decizii importante si oare cate se gandesc si la binele celorlalti? Pun intrebarea astea pentru ca oamenii sunt egoisti, sunt foarte egoisti cand vine vorba de luat decizii. Cred ca o persoana din cateva sute, daca nu chiar mii se gandesc si la alte persoane cand ia o decizie. Multi iau decizii pripite, care le regreta dupa. Altii iau decizii la nervi, betie, etc. Multi nici nu iau decizii, isi simplifica viata enorm neluandu-le la timpul potrivit, dar oricum, dupa revin alegerile din care trebuie sa alegi, si mai multe, si mai multe, pana cand nu mai stii ce si cum sta treaba.
Deciziile se iau atunci cand esti in stare lucida, cand esti constient de urmari, de consecinte, de persoanele implicate, si nu te gandesti neaparat la binele tau, ci si la ceilalti.
Dar totusi, naspa frate ca multi nu stiu cum sa ia decizii. Dar si mai naspa e ca trebuie sa le luam o data si o data, de decizii nu scapam niciodata.

[Asta este o idee data de Marius, vroia sa scriu despre decizii la scoala, deci asa am facut. Cine mai vrea sa mai scriu despre ceva, spune-ti.]

Nebunie.

Uneori ma simt singura sanatoasa dintre toti nebunii. Sau invers. Singura nebuna dintre toti sanatosii. Dar hei! Parca eu sunt o drogata, cu caracter deviat, foarte irascibila. Asta s-a ajuns sa mi se zica pana la urma de ... un strain. Nu conteaza ca sta in casa mea, conteaza ca e un strain. Ca pana la urma nu am nici-o treaba cu el, absolut nici-o treaba. Decat cateva amintiri urate. Dar trecem peste.
Da, sunt nebuna. Uneori ma uimesc si pe mine. Dar nebuna in sensul bun. Ca uneori mai am apucaturi ciudate si reactionez ciudat, e altceva. Dar tot eu am nevoie de un psiholog. E bine de stiut. Eu, care vreau sa fac facultate de psihologie, sau ma rog, ca a doua facultate, sa am nevoie de un psiholog. E amuzant.
In ziua de azi, tot ce e normal in general, e anormal pentru oamenii din jur. Exemplu: mie mi se pare normal ca atunci cand astepti o masina/metrou/tranvai, sa lasi intai lumea sa coboare si dupa aceea sa te urci si tu in masina/metrou/tranvai, dar nu. Normal e sa te urci asa fara nici-o chestie, fara sa te intereseze daca lumea coboara sau nu, etc. Aici daca as da exemple, nu as mai termina.

Ma rog. In alta ordine de idei, eu sunt nebuna.

Acum sa zic ceva si despre viata mea mirifica? Azi nu mi-a sunat ceasul, si am intarziat o ora la liceu. A lesinat un coleg, 2 ore de franceza nu le-am facut, colege care fac crize de nervi. Plictisitor.

Spital.

Uhu! A doua oara in viata cand mi se fac perfuzii. Ce dragut. Si stateam eu aseara frumos, mi se facea perfuzia, si ma uitam la Naruto. Dragut. Asistenta mi-a spart si o vena, dar nu mi s-a invinetit.

Asa, ca sa o iau cu frumosul de la capat, aseara, in urma unei decizii "intelepte" am ajuns la spital. Pe mine de 3 zile ma durea burta incontinuu, si nu mai puteam. Plangeam de duere. Si ma rog. Mi-au bagat perfuzii, mi-au facut analize. Chestii d-astea. Acum tre' sa iau medicamente si sa tin regim. Genial. Mi-am facut deja planuri cu ce pot sa mananc. Whateva'. Mi-e lene sa mai scriu si mi-e sa nu apas pe taste prea tare ca sa-l trezesc pe Razvan. Ii multumesc din suflet ca a venit cu mine aseara.

Eu.

Urasc autoportretele, autodescrierile, but whateva'. Asta am chef sa scriu acum, asta scriu.

Eu sunt o fata oarecare, dar care nu e la fel ca celelalte. Bun, toate fetele zic asta, mai ales cand iubitu' se desparte de ele, ele vin cu replica geniala: "Nu o sa mai gasesti niciodata una ca mine! Nici una nu e ca mine!" sau chestii d-astea. Dar eu chiar pot sa zic ca sunt diferita, sunt pur si simplu ciudata, multe chestii.

Nu mi-a placut niciodata sa fiu admirata. Ok, e frumos cand iti spune cineva: "Ce frumoasa esti azi!" sau "Cat de draguta esti!" dar nu periodic. Nu suport cand lumea, sau mai bine zis baietii incep sa se uite la mine pe strada intr-un anumit fel, sau mai rau, sa ma fluiere si sa inceapa sa se bage in seama cu mine. Nu mersi. Nu mi-a placut niciodata sa fiu ca celelalte fete, asta este marele motiv pentru care nu sunt asa feminina. Adica e ok ca la un eveniment sa fiu eleganta, sa port tocuri de la 13 in sus, sa fiu eleganta, dar pur si simplu urasc sa fiu in fiecare zi imbracata asa. Ma mai apuca si pe mine damblaua destul de rar sa vreau sa fiu eleganta, sa mi se puna pata: "Gata, azi vreau sa port tocuri!" dar foarte rar. Singurul lucru de fata, ca sa ii zic asa, care imi place la nebunie este machiajul. Imi place sa ma machiez si sa machiez si alte fete. De fapt nu imi place, iubesc lucrul asta. Dar si asta are o limita. Cand machiez pe cineva, sau pe mine, nu-mi pun o masca pe fata care acopera frumusetea naturala, nu. Da, imi place sa ma machiez strident, dar doar la ochi, nu si la fata, sa se vada dunga de fond de ten, si sa ai o nuanta pe gat si alta pe fata.
Cum am mai zis, sunt ciudata. Gandesc intr-un mod ciudat. Mi se intampla multe lucruri in care nu cred, si desi se petrec, tot nu cred in el. Tot sceptica raman. Cand sunt nervoasa nu incep sa fumez tigara dupa tigara, decat foarte rar, nu incep sa tip, sa urlu, sa sparg, sa bat. Nu. Tin in mine. Tin in mine pana cand plang si ma calmez. Si daca nici plansul nu ma ajuta, atunci bag tigara dupa tigara. Sunt una dintre putinele fete care nu pune pret pe aparente. Foarte putine fete mai pun pret azi pe suflet, pe frumusetea interioara. Pana la urma, putem sa fim cele mai frumoase, dar daca suntem niste scorpii, pentru ce e buna frumusetea? Pentru a-i atrage pe altii. Si pentru a profita de ei. Corect. Sunt o fire hotarata, de obicei, cand vine vorba de decizii importante, dar cand vine vorba de decizii minore, ma pierd. Cam asa e si cu starea mea de spirit in general, se schimba foarte repede. Acum 5 minute plangeam in hohote, in urmatoarele 5 minute am o criza de ras. Eu nu pot sa ma enervez usor. Iti trebuie timp si rabdare sa ma enervezi, dar daca ma atingi la punctul slab si insemni ceva pentru mine, izbucnesc. Imi place foarte mult sa vorbesc cu lumea, sa le ascult problemele, sa le dau sfaturi, sa-i ascult. Poate din cauza asta vreau sa fac psihologie. De mica am vrut sa nu depind de nimeni, niciodata. Sa fac totul prin propriile puteri. Nu sunt genul care sa ma plang de orice chestie posibila si imposibila. Dar doar atunci cand e cazul. Sunt o fire dificila, ca sa ma cunosti iti trebuie timp. Si pentru ca iti spun unele lucruri despre mine asta nu inseamna ca gata, ma cunosti, cum au unii impresia. De foarte multe ori, de fapt mai de fiecare data, fac pe proasta in multe situatii. Daca nu arat ca stiu un lucru, si il tin pentru mine, nu inseamna ca nu stiu, pur si simplu nu arat. Nu arat multe lucruri, sentimente, pe care de multe ori ar trebui sa le arat. Dar asta sunt eu. Nu stiu... Nu stiu ce mai pot sa zic, pentru ca lucrurile astea mi-au trecut prin cap. Si e ciudat, dar asa ma mai cunosc si eu putin.

Dati-va singuri seama de tot.

Eu de obicei foarte rar scriu versuri, adica, foarte rar. Azi, la orele de latina, in lipsa de ocupatie, am inceput sa scriu...

Totul s-a intamplat cand nici prin cap nu imi trecea,
Totul s-a intamplat cand inima mi se stingea
Abrupt; lumea pentru mine n-a mai prins culoare
Vreodata, ca sa-mi simt inima batand tare.

Totul pentru mine acum pare o iluzie,
Vise hranite in mine ca printr-o perfuzie,
Simt cum luciditatea moare in fiecare zi;
Sper doar ca n-o sa traiesc intr-o lume atat de gri.

Acum, simt caldura soarelui intrandu-mi in piele,
Vad tablouri complexe in loc de simple desene;
Simt cum viata mea simplistica capata un nou sens,
Fericita cand imi spun in sine ca invat din mers.

Imi place starea si sincer n-as da-o pe nimic,
Totul incepand de la un lucru atat de mic...
Mai multe nu spun, dati-va singuri seama de tot
Sensul poeziei, de exprimat altfel nu pot.

Universul din noi.

Profa de franceza: "Fiecare dintre noi suntem o lume cu caracter irepetabil". Frumos spus. Da, fiecare dintre noi avem o lume a noastra, care este refugiul nostru, in care putem fi noi, noi cu adevarat.

Fiecare dintre noi suntem centrul universului personal, in care ne formam, in care noi contam. Cu totii suntem egoisti, ne gandim la binele nostru inaintea binelui altora. Ma intreb, oare ce se intampla cand te sacrifici pe tine pentru alta persoana? Inseamna ca iti place in universul lui mai mult decat in al tau? Exista instinctul de supravietuire, care este mai mult sau mai putin dezvoltat la fiecare in parte. Dar trebuie sa existe un echilibru, sa nu facem rau la altii atunci cand facem bine propriei persoane.

Fiecare avem propriile principii dupa care ne ghidam, propriile credinte, propriile reguli. Unele sunt influentate in mica sau in mare parte de societatea din care facem parte. Daca nu am avea principiile, regulile, lumea ar fi un haos total. Un haos iremediabil care ar porni tot de la noi, oamenii care suntem centrul universului personal.

Dar hai sa o luam asa, profa' a spus ca fiecare dintre noi e o lume. Fiecare dintre noi ne nastem, crestem, ne dezvoltam, imbatranim, si intr-un final, murim. Ca si o lume. Fiecare dintre noi avem la baza principiile si regulile, dupa care ne ghidam, dupa care ne dezvoltam. Din punctul acesta de vedere, toata lumea ar trebui sa fie egala. Pentru ca am avut cu totii sansa de a ne naste si a ne orienta in aceasta lume. Si totusi, nu suntem deloc egali.

Amin am spus.

Idei idei idei... N-am nici-o idee. Asta o sa fie iar un post de aberatii acute grave facute la plictiseala. Am facut azi in clasa versuri. Mi se par stupide, pentru ca nu-mi place cum imi ies versurile in romana. Imi plac mai mult in engleza, dar daca totusi, eram in ora de romana, macar sa le scriu asa. Ma rog.

Stau si ma uit pe pereti si ma gandesc despre ce as putea scrie... Mi-ar placea sa stau singura, cu cineva, si asta imi aduce aminte de ceva ce am scris in clasa. Dar nu stiu daca ar fi bine sa scriu pe blog sau nu, dar de ce nu pana la urma?

"Mi-ar placea sa stau cu cineva, cu un el, pe care sa-l iubesc, sa stiu ca impart totul cu el, toate grijile, toate dezamagirile, toate marile bucurii, toate reusitele, tot. Vreau sa stiu ca un el ma asteapta mereu acasa, cand eu vin mai tarziu de la munca, pe mine, ca asteapta sa ma vada, desi stam impreuna. Vreau ca eu sa stau pe canapea, mancand popcorn, uitandu-ma la film, vazandu-l ca intra pe usa, se dezcalta, si vine la mine si imi da un sarut scurt si dulce. Mancarea il asteapta pe masa, il astept pe canapea ca sa manance si sa vina la mine sa ma ia in brate, si sa ma pierd in bratele lui. Mergem amandoi in dormitor. Eu imi dau jos halatul de baie pe acre il aveam pe mine si ma bag in pat. El se schimba, se baga in pat si ma ia in brate. Ma ghemuiesc la pieptul lui si pot sa dorm fericita acum..."

Da, stiu, sunt o romantica incurabila. Sunt o proasta incurabila. Amin.

Tic-tac.

Tic-tac, tic-tac. Ati observat cat de derutant este timpul? Atunci cand esti fericit, vesel, te simti bine, timpul trece pe langa tine. Atunci cand esti sictirit, obosit, trist, timpul iti face in ciuda si trece mai incet, parca vrand sa te vada ca zaci in agonie. Pentru mine timpul nu mai are nici-o relevanta. Zilele trec la fel de greu, orele trec la fel de repede. Nu ma mai intereseaza.
Numai cand sunt cu anumite persoane, timpul meu zboara. Si ma bucur atat de mult ca petrec timpul cu ei, decat sa mi-l pierd pe alte cacaturi, ca pana la urma timpul nu se mai intoarce. O data ce ai facut, sau n-ai facut un lucru la timpul potrivit, pa. Trenul a plecat. Si dintr-un subiect pot sa o dau foarte frumos in altul, dar nu vreau. Vreau sa scriu acum despre timp. Despre timpul pierdut pe lucruri care... nu-si aveau rostul. Pe timpul pe care il pretuiesc cand sunt cu el, cand sunt cu prietenii mei, cand sunt cu mama. Timpul este important, incearca sa nu-ti pierzi timpul cu ceva care nu merita. Mai bine te gandesti ce vrei cu adevarat in viitor si iti folosesti timpul pentru a te ajuta sa ajungi acolo.

[Timpul este o miscare continua, fara nici un moment de ragaz, si el nici nu poate fi conceput altfel.]

Actori.

Sunt naiva. Foarte naiva. De ce sunt asa? Pentru ca vreau sa vad cat de mult poate sa ma minta lumea. Sa vad cand se satura lumea sa ma tot minte. Minciuni peste minciuni peste minciuni... Frate, ma intreb, cand o sa se satura lumea sa mai minta? Va place asa sa va mintiti intre voi?
Pentru majoritatea este deja o obisnuinta ca sa minta pe oricine despre orice. Eu una, sincer va spun, m-am saturat de minciuni. Orice fel de minciuni. Recunosc frate, si eu mint, sau mai bine zis minteam. Cred ca de ceva timp bun n-am mai mintit pe nimeni. Aaa, ba da. Cand imi cere cineva cu care n-am tangente tigari. Atunci mint ca n-am. Dar, daca sunt mai putin de 7 tigari si spun ca mai am putine tigari nu se pune ca minciuna, nu? Deci nici asa n-am mintit. Mda. Eu chiar nu mai mint, pentru ca tot tind sa sper ca daca eu nu mint anumite persoane, nici ele nu ma vor minti. Ca n-are cum sa am pretentia sa nu ma minta nimeni, e deja exagerat. Dar macar acolo, 10, 20 de persoane, maxim, am si eu... rugamintea, sa nu ma mintiti. Nu suport cand ma minte cineva, mai ales cu un cacat cu pretextul: "Daca iti spuneam adevarul, te suparai." Frate, in pula mea, imi ies din minti cand ma mintiti. Intelegeti chestia asta. Daca nici eu nu sunt intelegatoare si nu pot sa inteleg majoritatea chestiilor, atunci cine pula mea e?
Singura persoana pe care pot sa zic ca o mint grav sunt eu. Uneori imi repet in minte de atatea ori "Va fi bine" incat incep sa cred. Dupa ma trezesc la realitate si de fapt vad ca nu e asa. Si imi place sa ma mint cu multe chestii. Dar sunt naiva. Pentru ca vreau sa vad cat de mult poate sa ma minta lumea...

Oricum, cu totii suntem niste actori pe scena vietii.

"Plimbari" cu metroul.

De fiecare data cand sunt la metrou si simt curentul care vine o data cu metroul, simt ca ma ia valul si vreau sa ma arunc in fata lui, sa se termine totul. Parca simt cum ma conduc picioarele pana la limita de la peron, si fix cand metroul apare, o scena imi apare in minte: Eu sar in fata metroului. Mor. Metroul se opreste dintr-o data, iar lumea panicata vine pe peron sa vada "minunatia" pe care am facut-o. Dupa aceea simt cum metroul trece prin fata ochilor si devin lucida. Scap de sperietura asta, spaima de ce as putea face, care pare atat de reala, si-mi vad de drum. Partea amuzanta e ca eu zilnic fac 4 drumuri cu metroul. O moarte singura. Da ...

[Scris la ora de franceza. PS.: Asta mi se intampla doar cand sunt singura.]

Trecut.

Trecutul... O perioada din viata noastra care uneori nu ne da pace. Trecutul... Avem atatea amintiri din trecut care revin cand ne asteptam mai putin. Amintirile revin ca un film in capul nostru ce ruleaza, si ruleaza, si nu se mai opreste.

Amintirile sunt doar niste arme ale trecutului. Amintirile ne ranesc, amintirile ne dor. Mai ales cand vrei sa uiti si nu poti. De fapt poti, dar tu ai impresia ca nu, nu poti. Indiferent de ce faci. In momentele de genu' este vital sa ai rabdare, sa incerci sa treci peste, sa nu te mai gandesti la trecut, sa nu te mai gandesti la vreo amintire. Si daca iti trece prin cap vreo secventa a trecutului, incearca sa schimbi "canalul", si sa iti amintesti ceva ce te face fericit, ceva frumos, ceva care nu te raneste.

Am avut si eu doua perioade cand traiam in trecut. Pot sa zic doar ca au fost groaznice. Oribile. Vroiam sa mor. Vroiam sa dispar. Vroiam sa ma inchid intr-o camera singura si sa plang pentru tot restul vietii. Dar era amuzant ca nimeni nu vedea ca eu sufar. Desi pot sa zic ca sunt o actrita buna, uneori ma impresionez si pe mine. Dar trecand peste. Sa va povestesc.

Prima oara a fost faza cu tata. Cand timp de... 5 ani, sau ceva de genu, traiam in trecut. De fiecare data cand imi aminteam de el, cand auzeam cuvantul "tata", cand imi aminteam numele lui, lucrurile pe care mi le-a facut, absolut orice chestie mica, legata de el, plangeam. De fiecare data cand intram in casa, stiind ca a stat si el aici, incepeam sa plang. O perioada buna de timp plangeam in fiecare seara cand ma gandeam la el, si adormeam cu lacrimi in ochi si perna uda. Dupa aceea, am realizat ca totusi, viata mea nu se termina aici. E doar o simpla persoana care poate fi uitata. Pana la urma am realizat ca nu merita sa traiesc in trecut, pentru ce? Ca sa plang in fiecare seara? Sa sufar si sa mi se rupa sufletul cand ma gandeam la copilaria mea? Pentru ce? Am realizat ca nu merita sa sufar pentru ceva ce a trecut deja de mult timp. Si am reusit sa trec peste. Cum? Inca nu-mi dau seama cum. Pur si simplu, cand ma gandeam la... "tata", incercam sa abtin sa nu plang. Incepeam sa imi pun intrebari in minte: "De ce inca plang?", "Frate, nu mai trebuie sa ma afecteze... A trecut atat timp. Gata!" Si incercam sa ma motivez singura, pentru ca am trecut singura peste chestia asta, nu m-a ajutat nimeni. La inceput ma ajutat mama. Ma lua in brate de fiecare data cand ma vedea ca plang, dar dupa un an, doi ani, a vazut ca nu trec peste si a inceput sa fie socata: "E in trecut Mari! Trebuie sa treci peste. Nu poti sa traiesti la infinit in trecut!" Si asa am facut, am trecut peste. Intr-un final.

A doua oara cand am trait in trecut e o perioada care ... este mai recenta. Si mai, ciudata? Banala? Seaca? Nu stiu. Ideea e ca, am iubit pe cineva enorm si am realizat ca din cauza mea sufera. Si din cauza ca suferea ea sufeream si eu. Asa ca mi-am bagat pula in tot, desi riscam sa o pierd, dar m-am gandit la binele ei. Ca ii era mai bine fara mine. A trecut o luna, doua luni, in care eu n-am mai cautat-o. Ea bineinteles ca ma suna, imi dadea mesaje. Dar eu nu ii raspundeam. Desi vroiam sa ii aud vocea, si sa stiu ca e bine, mi-am bagat in minte ca nu mai trebuie sa mai intervin in viata ei. Pentru ca a suferit destul din cauza mea. Si luasem o atitudine indiferenta, o atitudine care am avut-o mult timp, si cu care ma obisnuisem atat de mult, incat ajunsesem sa cred ca de fapt eu asa sunt. Indiferenta, rece, seaca. Ma rog, revenind. Eu , intr-o seara, nu stiu ce am avut in cap in seara aia, am sunat-o. Totul ok, ea era putin socata, era ceva in genul: "Dar... de ce m-ai sunat?..." Iar eu eram asa de... seaca. Si ii tot aminteam de trecut, si ii scoteam ochii, si ii spuneam atat de multe lucruri care o dureau, iar eu nu realizam. Eu parca ii faceam in ciuda, ceva gen: "Uite frate! Eu am reusit sa trec peste, iar tu? Tu ce faci? Stai si suferi?". Dar nu am realizat lucrurile astea. Nu prea curand. Am sunat-o o data, de doua ori, de n ori, pana cand am realizat ce fac. Pana cand am realizat ca plangea, si evita sa se intoarca in trecut. Pana cand am realizat cat o ranesc. [Imi pare rau.] Si am realizat ca ea vroia sa treaca peste, iar eu eram cea care tot se intorcea in trecut, ii placea sa rascoleasca totul, si sa isi aduca aminte, si sa sufere. Pana cand am zis si de data asta gata. Iar am luat atitudinea aceea indiferenta, dar de data asta a fost mai ok. La modul ca eram indiferenta, dar nu prea. Decat atunci cand vroiam.

Ma rog. Cred ca am scris destul de mult. Nu ma asteptam sa scriu atat de mult. Ideea este ca poti sa evadezi din trecut, trebuie doar sa ai multa vointa, rabdare, eventual si pe cineva care vrea sa te ajute, cu adevarat, sa treci prin asta. Este doar decizia ta. Tu trebuie sa faci primul pas spre o viata noua, care nu implica trecutul.

[Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!]

Brb.

Pentru o vreme n-o sa mai scriu pe blog. O sa scriu doar in doua situatii: ori sa fiu prea fericita, euforica, ori sa fiu prea trista si iar sa o dau in depresie. Imi pare rau. Dar nu mai pot. Nu mai pot sa-mi exprim sentimentele, punctele de vedere aici. Nu momentan. Prefer sa scriu prin ore pe caiete, ma descarc altfel. Si oricum, nu mai am ce sa scriu. Totul in capul meu e ... un mare nimic. Toate ideile si tot despre ce as putea scrie s-au dus.
Oricum, nu stiu ce o sa fac in continuare, nu stiu cum rezist, nu stiu cat mai rezist. Dar incerc sa trec prin fiecare zi a vietii asteia de cacat cu zambetul pe buze, chiar daca de cele mai multe ori plang. Ca si acum. Dar fie. Noroc cu viciile astea, ca altfel nu stiu cum as fi rezistat.
Ma rog... Dar totusi, sunt o fire puternica, nu? Trebuie sa trec peste tot si toate, nu?
Ma duc sa fumez o tigara.

O singura persoana...

E atat de simplu de pierdut increderea, de a-l pierde pe cel de langa tine, de a pierde tot.
Pentru unele persoane, un anumit "cineva", ori un "el", ori o "ea", e motivul perntru a fi fericite, de a fi euforice, de a ajunge in rai, atunci cand sunt cu "cineva"-ul respectiv.
Este ciudat ca acest lucru se aplica si pentru mine. Nu mi-as fi putut imagina ca o sa ajung as fiu asa. Sa ma schimb atat pentru o persoana, sa iert si sa trec peste lucruri pe care le credeam de neiertat, si pe care ziceam ca nu o sa le ieri la persoana cu care voi fi. Dar uite ca le-am iertat si am acceptat unele lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le accept. De ce?
De ce am pus atata suflet intr-un timp atat de scurt? De ce nu pot rezista o zi fara sa-l vad, sa-l sarut, sa-l privesc in ochi si sa-i zambesc? De ce atunci cand sunt cu el sunt fericita? De ce? Imi trec atat de multe intrebari in cap, la care nu le gasesc raspunsuri...
Doar cand ma gandesc la el imi bate inima mai tare, incep sa zambesc ca o proasta, cand ii vad numarul pe ecranul telefonului parca simt cum toti fluturii din burta o iau la goana in tot corpul meu, iar atunci cand il vad, il iau in brate, il sarut, totul in jurul meu dispare si ramanem doar noi doi. Noi doi. Doua persoane care suntem atat de diferite, dar totusi atat de asemanatoare. Doua persoane care... Doua persoane.
Si acum zambesc ca o proasta pentru ca ma gandesc la el, ma gandesc ca, intr-un fel sau altul, e al meu. Pe mine ma face fericita in fiecare zi, in mod inconstient. El nu realizeaza cat inseamna pentru mine, ce efect are asupra mea, cum ma simt cand sunt cu el.
Intr-o perioada credeam ca o sa fie ceva de moment, ceva temporar. Trec cateva zile, trece o saptamana, trec doua, vad ca nu-mi trece starea de bine, de fericire... E ciudat. E singurul baiat cu care ma simt "eu" cu adevarat in prezenta lui, singurul baiat pentru care simt ceea ce simt, singurul baiat pentru care chiar sunt in stare sa fac multe. As vrea sa fie asa in fiecare zi. Sa stau cu el, sa-l iau in brate, sa-l simt langa mine. E singura persoana cu care as sta non-stop si nu m-as satura de ea. Nu stiu. As sta langa el incontinuu fara sa ma plictisesc.

"Pentru o lume intreaga esti un simplu om, dar pentru un om insemni o lume intreaga..."

Exact ce ziceam. Am fost fericita prea mult timp.
Dragut.

Stare de bine.

E ciudat. De cateva zile, mai exact cam o saptamana, am o stare de fericire continua. In ciuda tuturor supararilor de moment, "certuri", discutii, am o stare de bine in continuare. Zambesc prea mult, rad prea mult, ma gandesc la prea mult bine.
Nu sunt invatata sa fiu asa. Sa-mi fie bine, sa ma simt bine in persoana mea, sa fiu fericita. E ciudat. Si partea naspa e ca nu pot sa profit la maxim de starea asta, pentru ca sunt constienta ca atunci cand o sa-mi fie lumea mai draga si cand o sa ma invat cu starea de bine, dispare totul. Si eu iar sufar. Dar oricum eu sunt invatata cu suferinta si cu starile depresive. Deci as putea la fel de bine sa ma invat si sa ma bucur acum cat mai pot, desi mai incolo o sa sufar mai mult.
Nu stiu ce sa fac. Momentan mi se inchid ochii de somn, dar cred ca o sa mai beau inca o cafea si o sa ies afara sa fumez o tigara, asteptand-o pe mama.
Cred ca o sa ma si culc putin. O ora, pana vine fratimiu.

Cu dedicatie.

Crede-ma ca mi-ar placea enorm sa-ti dau replica. Dar nu sunt genul ala. Ti-am citit postul dedicat mie, si am zis, de ce nu? Hai sa ii dedic si ei unul de-al meu.

Tu stai calma ca el e bine. Nu trebuie sa-ti faci griji, pentru ca nu ai de ce. Nu il folosesc, nu imi bat joc de el, si pur si simplu vreau o relatie frumoasa, normala. Atata tot.

Crede-ma ca astea 4 luni in care am fost cu el n-au fost usoare. De ce? Din cauza unor... Distrageri. Si stii prea bine despre ce vorbesc. Dar totusi am luptat, si lupt in continuare. Crede-ma, nu mi-a fost usor. Nu a fost placut. Dar m-am sacrificat de multe ori pentru el. Am ales de multe ori binele lui inaintea binelui meu. De multe ori am lasat din orgoliul meu pentru el.
Tot ce pot sa iti spun e ca sa nu-ti faci griji, nu o sa-l fac sa sufere, nu intentionat, si in nici-un caz cum ai facut-o tu. Scuze ca spun asta, dar a fost crunt. Nu vreau sa te critic sau altceva, sa nu intelegi gresit. Tu stii cel mai bine ce s-a intamplat si ce a fost in capul tau.

Am mai citit intr-un post ca imi multumesti. Nu ai pentru ce.

Desi ai incercat de multe ori sa te bagi, mai ales la inceput, si ai spus vorbe care unele nu-si aveau locul, asta e. Inteleg ca nu poti sa ma suporti, inteleg ca iti sunt antipatica. Asta e. Nici tu nu imi esti prea placuta, crede-ma.

Ma rog, bafta in continuare cu relatia ta, cu facultatea, cu prietenii, dar te rog un lucru: lasa-l in pace. Tot spui ca ai trecut peste si tot spui ca il lasi in pace, dar tu revii mereu. Gandeste-te ca ai si tu relatia ta, ca ai viata ta, si el o are pe a lui. De mult vroiam sa iti spun asta, dar nu am avut ocazia. Si inca un lucru, mersi pentru sugestia de carte. Inca nu am citit-o, dar o sa ma interesez ca sa o am.

[Scuze daca la inceput ti-am parut ironica. Nu stiu de ce a sunat asa.]

Citat.

"Caci asta mi se pare lucrul cel mai greu de invatat in comtemplarea iubitei: sa stii cum sa-i privesti ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atat de nepriceput oglinda ochilor iubitei, incat o turbura, aburind-o; sau, si mai grav, fac ochii opaci, le da un luciu de teracota, de smalt colorat. Si sunt, de asemenea, priviri crancene, care smulg retina sau o patrund salbatic, sangerand-o, sau o intuneca... Nu stiu cum sa-ti explic mai bine toate lucrurile acestea, care acum mi se par de o tragica si solemna insemnatate, iar atunci cand sunt traite ni se par, de ce mai multe ori, naive sau nesemnificative. Pe mine ma obsedeaza mai ales amanuntul acesta, ca daca as fi stiut sa privesc intr-un anumit fel ochii unei femei, viata mea intreaga ar fi decurs altfel... Anecdota aceea celebra cu nasul Cleopatrei mi se pare brutala; e mai dramatic sa-ti dai seama ca sta in puterea ta, in norocul tau, sa vezi sau sa nu vezi, sa simti sau sa ignori un anumit lucru, o anumita ipostaza, o anumita carne..."

Mircea Eliade - Nunta in cer

Pot sa spun ca pur si simplu m-a hipnotizat aceasta carte. Pur si simplu de la prima propozitie pana acum. Citatul asta mi s-a parut genial. Singura carte pe care am mai citit-o de Eliade a fost Maitreyi, care si asta, a fost pentru liceu, pentru ca ne-a pus profu' de romana. Dar asta... Cartea asta mi se pare fascinanta. Stau ca proasta, citesc si incep sa vorbesc singura si sa zic: "Genial coaiee." Iar mama: "Ce ai ma?" la care vine raspunsul meu sec: "Citesc."

Ma rog. Nu stiu. Mi-a placut enorm si d-asta m-am gandit sa postez pe blog acest citat.

Aberatii partea a 3-a.

Uneori, se intampla ca sa ai de ales intre doua lucruri. Doua lucruri total diferite. Unul pe care si-l doreste creierul, altul pe care si-l doreste inima. Si cine castiga de cele mai multe ori? Inima. Pentru ca inima este ... Inima este tot ce ne tine pe noi in viata, ea stie ce este mai bine pentru noi.
Chiar daca este rupta in mii si mii de bucatele, inima tot o sa continuea sa iubeasca. Daca nu acum, sigur mai incolo. Este ciudat cum se intampla lucrul asta. Stau si ma gandesc cum se intampla, dar nu gasesc o explicatie logica. Nu pot sa gasesc. Inima continua sa iubeasca, desi iti spui ca nu mai vrei sa iubesti. Dar exista un remediu si pentru iubirea asta continua.
Vointa.
Vointa este un concept filozofic care ajuta in cadrul dezvoltarii sociale. Mai simplu, cu vointa poti face orice. Cu vointa poti sa te lasi de fumat, daca esti fumator, poti sa te lasi de droguri, daca esti drogat, poti sa incetezi sa mai iubesti, daca iubesti persoana gresita. De obicei nu ajuta doar vointa, iti trebuie si ajutor, si de obicei, din cauza ca nu au la cine sa apeleze, sau nu exista persoane care sa aibe rabdare, se intorc la chinurile zilnice.

[Observ ca aberez pe blog din ce in ce mai mult, ma rog. Asta e doar o mica paranteza.]

Cand ma gandesc la fetele care stau cu baieti doar ca sa profite de ei, intr-un fel le inteleg. Pentru ca, ce vina au ele ca un prost care nu le merita dragostea au profitat de ele, si acum la randul lor au ajuns profitoare? Si intr-un fel e mai bine asa, sa fii intr-o relatie, dar sa nu te implici sentimental. Sa fii doar pentru bani, sex, cadouri, masina, casa si ce avantaje mai au relatiile in general.
Dar nu stiu. Avantajul meu este ca inca am inima prea buna ca sa fac chestia asta. Si desi am vrut o data sa fiu asa, n-am reusit. Nu pot. Nu ma lasa inima.

Noi.

Crede-ma ca as fi vrut sa-ti mai fi spus multe. Dar toate gandurile s-au risipit prin rasetele noastre. Dar tot o sa le spun.
Scuze ca sunt asa "ciufuta" de obicei, dar crede-ma, asa e firea mea. Si vreau sa stii ca de obicei, cand sunt cu tine, pur si simplu uit de lumea din jur, pur si simplu uit tot ce ma doare, tot ce ma framanta, toate supararile. Le uit doar pentru ca sunt in prezenta ta, si sunt fericita.
Ma faci fericita, pur si simplu ma pierd cand ma iei in brate si te simt doar pe tine. Tot ceea ce e in jur dispare incetul cu incetul, si eu intru in lumea mea, unde suntem doar noi doi. Noi doi. Fericiti. Unde totul dispare, si e totul un vis.
Stiu ca iti gresesc mult, ca sunt dificila, enervanta, suparacioasa, ciufuta, dar nu vreau sa fiu asa. Incerc sa ma schimb, pentru amandoi, uneori imi iese, alteori nu. Inca gresesc, pentru ca nu sunt perfecta, ca sa-mi reuseasca totul. Crede-ma ca incerc din rasputeri sa incerc sa nu ma mai doara unele lucruri, sa nu ma mai afecteze asa de mult, dar nu pot. Pentru ca te implic pe tine, si nu vreau sa mai suferi. Nu vreau sa te mai vad suferind. Gata.
Si iar ma risc sa scriu, pentru ca unele lucruri nu vreau sa le zic, de fapt, mi-e frica sa le zic, si poate o sa scriu asa mult si bine. Dar nu conteaza.
Incearca sa vezi totul cu alti ochi, incearca sa fii mai optimist. Ai vazut ca nu doare daca te bucuri de lucrurile marunte care ti se ivesc. Nu doare sa crezi in tine, si in mine. Pentru ca pana la urma suntem noi. Nu stiu a cata oara e cand iti zic asta, dar... Pe tine te vreau, si nu renunt la tine. Tine minte asta.
Si sa stii ca de multe ori nu ma gandesc la binele meu, ma gandesc la binele tau, la sentimentele tale, la ce simti tu, la tine. Prefer sa te stiu pe tine fericit, pentru ca imi da o stare de bine. Ma simt si eu fericita cand tie ti-e bine.
Si vroiam sa-mi cer scuze pentru asta-seara. Nu stiu de ce am reactionat asa. Chiar nu vroiam. Chiar nu realizam. Chiar ... Imi pare rau. Nu vroiam sa iasa asa.
Si iti multumesc pentru tot. Absolut pentru tot.

[Te iubesc.]

Asteptari spulberate.

Nu te astepta sa fiu lingusitoare, pentru ca eu iti zic totul pe fata. Nu te astepta sa te suport doar daca iti zambesc sau vorbesc cu tine. Pot bine-mersi sa te urasc din toata inima si sa iti arat doar alta fata a mea. Nu te astepta sa te iubesc dupa o saptamana, pentru ca pana cand iubesti o persoana dureaza. Nu te astepta sa am incredere in tine, doar pentru ca imi spui povestea vietii tale. Ca sa ma incred in tine imi trebuie mult timp, pentru ca deja nu mai pot sa am incredere in oricine. Nu te astepta sa te simti bine in prezenta mea mereu. Daca ma simt ca un cacat intr-o zi nu ma feresc si imi bag pula si ma port ca atare. Nu te astepta sa te certi cu mine din orice cacat, nu suport cearta. Nu te astepta sa iti fiu prietena adevarata dupa o saptamana dupa ce umbli cu mine. Daca te bagi intr-un cacat si vrei sa te scot eu, ca domne, sunt prietena ta cea mai buna, scoate-te singur. Nu-mi cere mie asta. Nu te astepta sa realizez mereu ceea ce spun. Uneori spun cuvinte care nu ma dor pe moment, dar dupa ma doare sufletul si imi vine sa ma omor. Nu te astepta sa ma schimb, pentru ca nu ma mai schimb pentru nimeni, decat pentru mine. Nu te astepta sa iti vorbesc frumos, daca tu ma tratezi ca pe ultima persoana de pe Pamant. Nu te astepta sa fiu sincera. Toata lumea minte. Nu te astepta sa ma cunosti vreaodata cu adevarat, pentru ca nici eu nu ma cunosc pe mine...

Alta data.

Ma tot gandesc ce sa scriu. Pentru ca am chef sa scriu, dar parca nu am despre ce. Daca imi dau frau liber nu stiu unde s-ar putea ajunge. Pentru ca in acelasi timp nu vreau sa dau prea multe detalii.
Ma gandeam sa continui sa scriu cartea pe care am inceput-o acum mult timp. Pentru ca e pacat sa o las neterminata, si chiar as vrea sa o continui, dar parca... Parca nu am ce sa mai scriu. Desi vreau. Ma enerveaza cand am chef sa scriu, si n-am despre ce. Sau am despre ce, dar este ceva banal, care nu merita scris.
Momentan as putea sa spun doar ca sunt foarte mandra de Razvan. Din mai multe chestii. Dar chiar sunt mandra de el si m-a impresionat intr-un mod placut. Chiar... Multumesc, intr-un fel, si nu ai pentru ce, in alt fel. Langa tine vreau sa fiu in continuare si nu o sa te las balta. Si despre chestia asta o sa scriu poate intr-un alt post. Acum daca as incepe sa scriu... As ajunge departe. Alta data.

Scrieri.

In fata mea e pachetul de tigari si cafeaua. Scrumiera e goala. Asta e d-abia prima tigara pe ziua de azi. Incerc sa fumez din ce in ce mai putin, dar numai aseara in 10 minute am fumat 2 tigari, doar pentru ca am avut cu cine vorbi si rade. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
Zilele trecute, cand imi faceam curat prin birou, am gasit niste foi pe care imi scriam eu toate remuscarile, fanteziile, tristetile in timpul orelor. E ciudat sa citesc din nou toate astea, desi sunt inca adevarate. Ca si cum as citi din nou blogul. E acelasi lucru.
Exemplu de chestie scrisa, in engleza:
"Even if I want to forget, I can't. I try and fail. Everytime. I realized that I can't escape from the past. It's a continuos deja-vu. I don't understand why it's happening over and over again. Why me? Why? Have I done something wrong? Have I done a mistake? "
Asta e doar prima parte.
Alta in romana:
"M-am saturat. M-am saturat de tot. De tot ce inseamna "el". Mi-au ajuns pana in gat reprosurile lui, injuraturile li, repulsia lui fata de mine. Nu are altceva mai bun de facut decat sa stea cu gura pe mine si sa comenteze fiecare parte din viata mea?"
Iarasi, asta e doar prima parte, asta continua mai mult. Gen inca o pagina A4.
Multa lume m-a intrebat de ce blogul meu e atat de trist, sa scriu si chestii amuzante, fericite. Dar pur si simplu nu pot. Pentru ca atunci cand sunt fericita nu pot sa scriu, sau daca scriu, scriu sec. Mi-am terminat tigara. Asaa... Deci da. Cand sunt fericita nu pot sa scriu, pentru ca eu scriu de obicei cand sunt trista, nervoasa, demoralizata. Ca sa ma descarc. Asa ca cititorii mei dragi, daca nu va place ce scriu, nu mai cititi. Simplu.
Si va multumesc in acelasi timp, pentru ca va intereseaza ce scriu eu si va pierdeti timpul sa cititi ce scriu eu. Va multumesc.

Amuzant.

E amuzant cand incerci din rasputeri sa obtii un lucru dar nu reusesti. E amuzant cat de mult poti sa te deschizi unei persoane, si ea sa nu vada. E amuzant cand tot ce incerci sa faci este dat peste cap. Sa stii ca te lupti cu morile de vant. Sa stii ca totusi, te lupti, faci tot posibilul sa reusesti, dar nu poti. De ce?
Poate ca sunt proasta, poate ca sunt ratata, poate ca sunt destinata esecului. Dar pentru cat timp? Pentru ca deja nu mai rezist. Simt fiecare celula din mine zbatandu-se, strigand: "Nu mai pot! Cat o mai tin asa?!" si eu sa nu pot sa fac nimic.
Uneori regret ca m-am nascut. Pana la urma sunt doar un alt punct minuscul pe planeta. Sunt doar o alta fata care esueaza in tot ce face. Sunt doar o alta persoana printre milioanele de oameni care exista.
Nu credeam niciodata ca o sa ajung asa. Chiar imi pare rau de ceea ce am ajuns. O proasta.

Mi-e rau. Simt ca o sa-mi dau afara toate organele. Ma duc sa fumez o tigara.

Poate ...

Poate ca uneori ar trebui sa-mi bag pula in toti si in toate. Poate uneori ar trebui sa ma gandesc si la binele meu, nu la binele altora. Poate ar trebui sa ma schimb fata de multa lume. Poate uneori gresesc enorm prin niste fapte marunte. Poate nu stiu sa apreciez cum trebuie lumea din jurul meu. Poate ar trebui sa ma gandesc mai bine la viitorul meu. Poate ar trebui sa renunt la unele lucruri. Poate ar trebui sa fiu mai rece. Poate ar trebui sa fiu mai buna. Poate ar trebui sa nu ma mai intereseze de cei din jur. Poate ar trebui sa nu mai pun la suflet orice cuvant. Poate ar trebui sa ma schimb radical. Poate ar trebui sa nu mai arat atat de multe. Poate ar trebui sa am mai multa incredere in mine.
Poate ar trebui sa renunt la tot ce fac, pentru ca nu mai stiu ce sa fac ...

Toamna.

A venit toamna. Mie sincer imi pare bine. Nu mai suport caldura, nu mai suport multe. Ma uit pe facebook si vad la toti: "A venit toamna, nu-mi convine, vreau vara inapoi!" si tot felul de postari asemanatoare. Dar ce aveti fratilor? Cum vine vara asa si pleaca. Si vine scoala. Asta e.
Pana mea, n-am nici pic de inspiratie sa scriu ceva. Deci asa ca iar o sa aberez asa aiureeea. O sa scriu unele lucruri ce ar trebui sa le fac, totusi, pentru ca inca n-am avut chef, sau am fost prea aeriana sa le fac.
Trebuie sa-mi fac lista aia totusi, sa vad ce-mi trebuie pentru la scoala, ca sa ma duc cu Razvan sa cumpar.
Trebuie sa ma duc cu Elena sa-mi cumpar de imbracat. De fapt intai trebuie sa vorbesc cu ea. Probabil o sa o sun diseara.
Trebuie sa-mi fac curat si in birou.
Teoretic intr-o saptamana ar trebui sa citesc vreo 7 carti pentru la romana, plus alea la franceza (?). Maxim asta. Eu citesc despre vampiri and stuff, nu despre ce imi da proful de romana.
In rest nu stiu...
Aaa, ba da. Azi fac 4 luni cu Razvan.

Doare al dracu de tare...

... dar o sa supravietuiesc, nu? In plus, ce nu te omoara, te face mai puternic.

Scoala.

Mai e putin si se apropie inceputul scolii. Vara aproape s-a dus, noi incepem un an nou scolar. Stiu ca sunt nebuna ca zic asta, dar mie chiar mi-e dor de scoala. Mi-e dor de colegi, de unii profesori, si de caterinca. Gen.
A 11-a. Clasa a 11-a. Eu nu realizez ca mai am 2 ani si dau Bac-ul. Meh. Da o sa-l iau. Sper. Cred. Oricum, pentru anul asta am mari planuri. In primul rand dupa anul nou o sa invat si pentru carnet. In al doilea rand, vreau sa ma tin calumea de scoala. Oricum de la 1 jumate cand o sa scap pana seara, noaptea, am tot timpul din lume sa stau cat vreau cu oricine vreau. Dar meh.
Nu stiu. Nu stiam ce sa scriu pe blog, pentru ca nu mai intrasem de mult.
Ah, vara asta a trecut repede. Si cu bune, si cu rele a fost geniala. A fost frumoasa, a fost de vis. Din cauza ca am stiut pe cine sa tin langa mine.

Vacanta.

Prima mea vacanta din vacanta de vara incepe cu adevarat maine. Gata, de maine fara certuri, fara comentarii, fara nimic. Acum cateva zile a plecat si fratimiu la munte. Deci e perfect.
Maine plec la munte, la Piatra-Neamt. O saptamana. D-abia astept frate. Scap de stresu asta din Bucuresti si ma duc. Parca nici nu-mi vine sa cred. Mai incolo o sa incep si eu sa imi fac bagajele.
Meh. Daca e ceva o sa mai postez cand vin.

Vise.

Hal de vis ce am avut aveara. M-a si speriat, m-a si uimit.
Visasem ca eram gravida, dar nu stiam cu cine, efectiv am ramas gravida, si in cateva zile am nascut. Dar copilul nu era normal. La modul ca nu era.. uman. Copilul arata ca un copil normal de cativa ani, desi el avea doar un an. Si inca o chestie: I se detasa capul. Si mai tin minte ca atunci cand il nascusem, doctorul il scapase pe jos si ii cazuse si capul la copil. Poate pare amuzant, dar in ce mod am visat eu chestia asta, era foarte horror. Dupa asta vine partea amuzanta din vis: sa vezi un copil de 4-5 ani sa se plimbe cu scuterul, dar cand stii ca acel copil are doar o zi. Si il vezi alergand, si vorbind, si tipand, etc.
In vis eu eram disperata, vroiam ca acel copil sa moara, sa dispara, efectiv. Dupa tin minte ca venise copilul la mine si ma lua in brate, si eu eram singura persoana cu care se purta frumos, si ma lua in brate, ma pupa. In momentul acela m-am gandit numai la: "Nu pot frate sa-l omor, doar e copilul meu...". Si da, pana la urma m-am trezit si am ramas socata de ce am visat. Daca stie cineva ce dracu inseamna toata chestia asta, spuneti-mi si mie, sa nu raman proasta.

Metrou.

Da, deci azi a fost o zi amuzanta. A venit Patricia pe la mine, si asta spune tot. La modul ca am ras pe acasa, de fratimiu, de tot ce e posibil. Dupa ei ii era frica sa mergem pana la Razvan, dar intrun final am mers. Ma rog.
De la 7 de la cat a zis ca pleaca a plecat pe la 9. Si la 10 a plecat ea de la metrou. Si era foarte amuzant ca eu stateam de mana cu Patricia, si Razvan si Florin amandoi de mana ca un cuplu. Si a fost amuzant. Pentru ca am stat o juma de ora numai la metrou ca sa radem. Si se luase la un moment dat bodyguard-ul de noi. Fiindca Razvan mergea pe la metrou cu mine in brate. Si da. Foarte amuzant.
Good day.

Balta. Tantari. Racoare. Peste.

Pai, acum 2 zile am fost la balta, cu niste prieteni, cu Razvan si parintii lui. Ca sa povestesc cu mai multe detalii...
Ziua de vineri a fost una frumoasa, pentru ca am fost si in parc, ne-am dat pe topogane de copii, ne-am plimbat si ne-am uitat la "cascada", dupa ne-am dus si noi acasa, si am ajuns pe la 1. Noaptea. Noi la 2 jumate trebuia sa plecam la balta, adica eu si Razvan. Am stat noi, am facut baie, si intr-un final am plecat. Eu nu dormisem deloc toata ziua, ca ma trezisem la 12 jumate. Dupa, pe la 4 si un sfert, cam asa, am ajuns la balta. Era racoare, plus ca ne gandeam ca o sa si ploua. Dar noi am ramas. Eu am ramas cu singura fata care era cu noi, Mihaela, si baietii s-au dus sa pescuiasca. Intr-un final, a sosit si a doua masina, pe la vre-un 8. Au despachetat, am vorbit cu ei, si incepuse ploaia. La un moment dat ne-am gandit sa plecam, dar am ramas. Si bine am facut.
Toata ziua a fost racoare, nu a fost zapuseala care a fost in Bucuresti, si ne-am simtit cu totii bine. Seara, in drum spre casa, in masina atipeam asa, cateva secunde, pana cand soferul a pus frana brusca si m-a trezit calumea. Seara pe la un 11 am ajuns si eu acasa, si dupa am vorbit cu Patricia la telefon. Si am adormit si eu pe la un 12 si ceva, daca nu si mai tarziu. Dar a fost amuzant.
Ieri a venit si Alexa la mine, am tuns-o, am machiat-o, am aranjat-o ca a avut intalnirea bobocilor. Maine vine Patricia pe la mine. Deci da. Intr-un sfarsit simt si eu ca totusi e putin vacanta. Ca dupa ce stai in fiecare zi cu fratele tau ca domne, ai vacanta si acum poti, nu poti sa te mai relaxezi. Deci da.

I'm back.

And alive. Meh. In sfarsit pot si eu sa dorm in patul meu, sa fiu la mine in casa, sa stau la calculator. Pana mea. Mi-era dor de tot ce inseamna Bucuresti.
La mare cum a fost? A fost ok. Adica vremea ok, a plouat o singura zi, miercuri, care a fost o zi... interesanta. Si speciala.
Adica, cred ca aia a fost cea mai frumoasa zi cat timp am stat la mare. Pentru ca m-am vazut cu o persoana speciala, si importanta. Mai multe detalii nu dau. Si a fost frumos. Si ciudat. Mai ales ca eram si cu parintii si cu fratimiu. Dar asta e.
In rest nu stiu ce as mai putea sa zic. Chiar nu stiu. Meh.
Poze nu pun. Nu le-a scos tata inca de pe aparat.
Paa.

Maine.

Maine scapati de mine. Ma duc la mare. Obligat fortat ma duc. Pana mea. Eu nu vreau sa merg. Din ce cauza: vremea si mai multe. Dar poate am noroc si prind si eu vreme buna, sa ma bronzez, sa pot sa ma bag in mare. Pana mea. Cand o sa vin inapoi o sa pun poze daca e, sau ceva. Meh. Mai stau si o saptamana, mirobolant! A, si inca un detaliu, merg doar cu parintii si fratimiu. Asta e si mai genial.
Fuck.

Fairytale.

Programu de azi: trezit la 6 si 15, dupa maxim 4 ore de somn, intalnit cu Razvan, dus cu el la liceu pentru Bac, asteptat pana la 12, cand a iesit din sala, plina de nervi si emotii, intre timp aflu ca bunicamiu si fratimiu era sa faca accident, ca a dat unu cu masina peste masina lu bunicamiu, ajung la Razvan, comandat pizza, somn de la 5 jumate la 8 jumate, vin acasa, inapoi la Razvan, si inapoi acasa. Foarte dragut.
Ce e dragut la ziua asta? Am facut azi 2 luni cu Razvan.

Te iubesc.

Pe afara cu Patricia.

Da, ieri a fost o zi super draguta. Poate pentru ca am scapat de fratimiu si am putut si eu sa ies afara [in sfarsit!] si pentru ca am stat cu Razvan mai mult.

Deci, ce am facut ieri? Pai am fost pe la Patricia, am tras de ea vreo 3 ore sa se imbrace, sa se machieze ca sa putem sa iesim afara cu Mia, dup-aia am fost ... Pe unde? De la Obor pana la Universitate pe jos, si dupaia prin Cismigiu tot pe jos. Cred. Ideea e ca a fost nu stiu ce sarbatoare, de era un alai de oameni care erau condusi de popi? Cred. Iar Patricia era curioasa cine a murit. Si ne-am plimbat noi dupa oamenii aia vreo 20 de minute, ca sa descopere Patricia ca de fapt nu a murit nimeni. Si cat ma bucur ca nu te duci in Anglia, javra! Te iubeesc!

Dupa am venit acasa, m-am dus direct la Razvan si am fost primita cu o imbratisare calda si saruturi. Atat de draguut. Dup-aia am staat, si am vorbiit, si iar am staat, si ma rog. Dimineata a trebuit sa ma intorc la 7 dimineata acasa ca sa am grija de frati-miu, si la 10 l-am expediat la bunica-sa. Si pe la 2 m-am dus sa-l iau. Intre timp m-am vazut cu Chibi sa-mi dea si mie carnetu de note, si am stat cu Razvan. Asaa.. Altceva?

Aaa, da. Acum tre' sa fac curat in toata casa. Mirobolaant.

O poza cu Patricia:

Craxta .

Am o craxta noua :x. Aka pisica. Vreau si eu un nume pentru un motanel mic, ca eu duc lipsa de inspiratie. Dar hai sa o luam cu inceputul.

Azi o fost o zi draguta, cat de cat. Dimineata am avut treaba, dupaia dupamiaza am mers sal iau pe Razvan de la munca, si dupa am fost cu el si un coleg de munca la un bar, gen. Am stat cu Razvan pana pe la 8, dupaia imi zice mama ca trebuie sa primesc o pisica. Eu eram gen: Wtf?! De cand vrei tu pisica?! Si ma rog, am luat pisica si acum se zbantuie prin casa. E atat de adorabilaa !!!

Overall a fost o zi foarte tare!