Tic-tac.

Tic-tac, tic-tac. Ati observat cat de derutant este timpul? Atunci cand esti fericit, vesel, te simti bine, timpul trece pe langa tine. Atunci cand esti sictirit, obosit, trist, timpul iti face in ciuda si trece mai incet, parca vrand sa te vada ca zaci in agonie. Pentru mine timpul nu mai are nici-o relevanta. Zilele trec la fel de greu, orele trec la fel de repede. Nu ma mai intereseaza.
Numai cand sunt cu anumite persoane, timpul meu zboara. Si ma bucur atat de mult ca petrec timpul cu ei, decat sa mi-l pierd pe alte cacaturi, ca pana la urma timpul nu se mai intoarce. O data ce ai facut, sau n-ai facut un lucru la timpul potrivit, pa. Trenul a plecat. Si dintr-un subiect pot sa o dau foarte frumos in altul, dar nu vreau. Vreau sa scriu acum despre timp. Despre timpul pierdut pe lucruri care... nu-si aveau rostul. Pe timpul pe care il pretuiesc cand sunt cu el, cand sunt cu prietenii mei, cand sunt cu mama. Timpul este important, incearca sa nu-ti pierzi timpul cu ceva care nu merita. Mai bine te gandesti ce vrei cu adevarat in viitor si iti folosesti timpul pentru a te ajuta sa ajungi acolo.

[Timpul este o miscare continua, fara nici un moment de ragaz, si el nici nu poate fi conceput altfel.]

Actori.

Sunt naiva. Foarte naiva. De ce sunt asa? Pentru ca vreau sa vad cat de mult poate sa ma minta lumea. Sa vad cand se satura lumea sa ma tot minte. Minciuni peste minciuni peste minciuni... Frate, ma intreb, cand o sa se satura lumea sa mai minta? Va place asa sa va mintiti intre voi?
Pentru majoritatea este deja o obisnuinta ca sa minta pe oricine despre orice. Eu una, sincer va spun, m-am saturat de minciuni. Orice fel de minciuni. Recunosc frate, si eu mint, sau mai bine zis minteam. Cred ca de ceva timp bun n-am mai mintit pe nimeni. Aaa, ba da. Cand imi cere cineva cu care n-am tangente tigari. Atunci mint ca n-am. Dar, daca sunt mai putin de 7 tigari si spun ca mai am putine tigari nu se pune ca minciuna, nu? Deci nici asa n-am mintit. Mda. Eu chiar nu mai mint, pentru ca tot tind sa sper ca daca eu nu mint anumite persoane, nici ele nu ma vor minti. Ca n-are cum sa am pretentia sa nu ma minta nimeni, e deja exagerat. Dar macar acolo, 10, 20 de persoane, maxim, am si eu... rugamintea, sa nu ma mintiti. Nu suport cand ma minte cineva, mai ales cu un cacat cu pretextul: "Daca iti spuneam adevarul, te suparai." Frate, in pula mea, imi ies din minti cand ma mintiti. Intelegeti chestia asta. Daca nici eu nu sunt intelegatoare si nu pot sa inteleg majoritatea chestiilor, atunci cine pula mea e?
Singura persoana pe care pot sa zic ca o mint grav sunt eu. Uneori imi repet in minte de atatea ori "Va fi bine" incat incep sa cred. Dupa ma trezesc la realitate si de fapt vad ca nu e asa. Si imi place sa ma mint cu multe chestii. Dar sunt naiva. Pentru ca vreau sa vad cat de mult poate sa ma minta lumea...

Oricum, cu totii suntem niste actori pe scena vietii.

"Plimbari" cu metroul.

De fiecare data cand sunt la metrou si simt curentul care vine o data cu metroul, simt ca ma ia valul si vreau sa ma arunc in fata lui, sa se termine totul. Parca simt cum ma conduc picioarele pana la limita de la peron, si fix cand metroul apare, o scena imi apare in minte: Eu sar in fata metroului. Mor. Metroul se opreste dintr-o data, iar lumea panicata vine pe peron sa vada "minunatia" pe care am facut-o. Dupa aceea simt cum metroul trece prin fata ochilor si devin lucida. Scap de sperietura asta, spaima de ce as putea face, care pare atat de reala, si-mi vad de drum. Partea amuzanta e ca eu zilnic fac 4 drumuri cu metroul. O moarte singura. Da ...

[Scris la ora de franceza. PS.: Asta mi se intampla doar cand sunt singura.]

Trecut.

Trecutul... O perioada din viata noastra care uneori nu ne da pace. Trecutul... Avem atatea amintiri din trecut care revin cand ne asteptam mai putin. Amintirile revin ca un film in capul nostru ce ruleaza, si ruleaza, si nu se mai opreste.

Amintirile sunt doar niste arme ale trecutului. Amintirile ne ranesc, amintirile ne dor. Mai ales cand vrei sa uiti si nu poti. De fapt poti, dar tu ai impresia ca nu, nu poti. Indiferent de ce faci. In momentele de genu' este vital sa ai rabdare, sa incerci sa treci peste, sa nu te mai gandesti la trecut, sa nu te mai gandesti la vreo amintire. Si daca iti trece prin cap vreo secventa a trecutului, incearca sa schimbi "canalul", si sa iti amintesti ceva ce te face fericit, ceva frumos, ceva care nu te raneste.

Am avut si eu doua perioade cand traiam in trecut. Pot sa zic doar ca au fost groaznice. Oribile. Vroiam sa mor. Vroiam sa dispar. Vroiam sa ma inchid intr-o camera singura si sa plang pentru tot restul vietii. Dar era amuzant ca nimeni nu vedea ca eu sufar. Desi pot sa zic ca sunt o actrita buna, uneori ma impresionez si pe mine. Dar trecand peste. Sa va povestesc.

Prima oara a fost faza cu tata. Cand timp de... 5 ani, sau ceva de genu, traiam in trecut. De fiecare data cand imi aminteam de el, cand auzeam cuvantul "tata", cand imi aminteam numele lui, lucrurile pe care mi le-a facut, absolut orice chestie mica, legata de el, plangeam. De fiecare data cand intram in casa, stiind ca a stat si el aici, incepeam sa plang. O perioada buna de timp plangeam in fiecare seara cand ma gandeam la el, si adormeam cu lacrimi in ochi si perna uda. Dupa aceea, am realizat ca totusi, viata mea nu se termina aici. E doar o simpla persoana care poate fi uitata. Pana la urma am realizat ca nu merita sa traiesc in trecut, pentru ce? Ca sa plang in fiecare seara? Sa sufar si sa mi se rupa sufletul cand ma gandeam la copilaria mea? Pentru ce? Am realizat ca nu merita sa sufar pentru ceva ce a trecut deja de mult timp. Si am reusit sa trec peste. Cum? Inca nu-mi dau seama cum. Pur si simplu, cand ma gandeam la... "tata", incercam sa abtin sa nu plang. Incepeam sa imi pun intrebari in minte: "De ce inca plang?", "Frate, nu mai trebuie sa ma afecteze... A trecut atat timp. Gata!" Si incercam sa ma motivez singura, pentru ca am trecut singura peste chestia asta, nu m-a ajutat nimeni. La inceput ma ajutat mama. Ma lua in brate de fiecare data cand ma vedea ca plang, dar dupa un an, doi ani, a vazut ca nu trec peste si a inceput sa fie socata: "E in trecut Mari! Trebuie sa treci peste. Nu poti sa traiesti la infinit in trecut!" Si asa am facut, am trecut peste. Intr-un final.

A doua oara cand am trait in trecut e o perioada care ... este mai recenta. Si mai, ciudata? Banala? Seaca? Nu stiu. Ideea e ca, am iubit pe cineva enorm si am realizat ca din cauza mea sufera. Si din cauza ca suferea ea sufeream si eu. Asa ca mi-am bagat pula in tot, desi riscam sa o pierd, dar m-am gandit la binele ei. Ca ii era mai bine fara mine. A trecut o luna, doua luni, in care eu n-am mai cautat-o. Ea bineinteles ca ma suna, imi dadea mesaje. Dar eu nu ii raspundeam. Desi vroiam sa ii aud vocea, si sa stiu ca e bine, mi-am bagat in minte ca nu mai trebuie sa mai intervin in viata ei. Pentru ca a suferit destul din cauza mea. Si luasem o atitudine indiferenta, o atitudine care am avut-o mult timp, si cu care ma obisnuisem atat de mult, incat ajunsesem sa cred ca de fapt eu asa sunt. Indiferenta, rece, seaca. Ma rog, revenind. Eu , intr-o seara, nu stiu ce am avut in cap in seara aia, am sunat-o. Totul ok, ea era putin socata, era ceva in genul: "Dar... de ce m-ai sunat?..." Iar eu eram asa de... seaca. Si ii tot aminteam de trecut, si ii scoteam ochii, si ii spuneam atat de multe lucruri care o dureau, iar eu nu realizam. Eu parca ii faceam in ciuda, ceva gen: "Uite frate! Eu am reusit sa trec peste, iar tu? Tu ce faci? Stai si suferi?". Dar nu am realizat lucrurile astea. Nu prea curand. Am sunat-o o data, de doua ori, de n ori, pana cand am realizat ce fac. Pana cand am realizat ca plangea, si evita sa se intoarca in trecut. Pana cand am realizat cat o ranesc. [Imi pare rau.] Si am realizat ca ea vroia sa treaca peste, iar eu eram cea care tot se intorcea in trecut, ii placea sa rascoleasca totul, si sa isi aduca aminte, si sa sufere. Pana cand am zis si de data asta gata. Iar am luat atitudinea aceea indiferenta, dar de data asta a fost mai ok. La modul ca eram indiferenta, dar nu prea. Decat atunci cand vroiam.

Ma rog. Cred ca am scris destul de mult. Nu ma asteptam sa scriu atat de mult. Ideea este ca poti sa evadezi din trecut, trebuie doar sa ai multa vointa, rabdare, eventual si pe cineva care vrea sa te ajute, cu adevarat, sa treci prin asta. Este doar decizia ta. Tu trebuie sa faci primul pas spre o viata noua, care nu implica trecutul.

[Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!]

Brb.

Pentru o vreme n-o sa mai scriu pe blog. O sa scriu doar in doua situatii: ori sa fiu prea fericita, euforica, ori sa fiu prea trista si iar sa o dau in depresie. Imi pare rau. Dar nu mai pot. Nu mai pot sa-mi exprim sentimentele, punctele de vedere aici. Nu momentan. Prefer sa scriu prin ore pe caiete, ma descarc altfel. Si oricum, nu mai am ce sa scriu. Totul in capul meu e ... un mare nimic. Toate ideile si tot despre ce as putea scrie s-au dus.
Oricum, nu stiu ce o sa fac in continuare, nu stiu cum rezist, nu stiu cat mai rezist. Dar incerc sa trec prin fiecare zi a vietii asteia de cacat cu zambetul pe buze, chiar daca de cele mai multe ori plang. Ca si acum. Dar fie. Noroc cu viciile astea, ca altfel nu stiu cum as fi rezistat.
Ma rog... Dar totusi, sunt o fire puternica, nu? Trebuie sa trec peste tot si toate, nu?
Ma duc sa fumez o tigara.

O singura persoana...

E atat de simplu de pierdut increderea, de a-l pierde pe cel de langa tine, de a pierde tot.
Pentru unele persoane, un anumit "cineva", ori un "el", ori o "ea", e motivul perntru a fi fericite, de a fi euforice, de a ajunge in rai, atunci cand sunt cu "cineva"-ul respectiv.
Este ciudat ca acest lucru se aplica si pentru mine. Nu mi-as fi putut imagina ca o sa ajung as fiu asa. Sa ma schimb atat pentru o persoana, sa iert si sa trec peste lucruri pe care le credeam de neiertat, si pe care ziceam ca nu o sa le ieri la persoana cu care voi fi. Dar uite ca le-am iertat si am acceptat unele lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le accept. De ce?
De ce am pus atata suflet intr-un timp atat de scurt? De ce nu pot rezista o zi fara sa-l vad, sa-l sarut, sa-l privesc in ochi si sa-i zambesc? De ce atunci cand sunt cu el sunt fericita? De ce? Imi trec atat de multe intrebari in cap, la care nu le gasesc raspunsuri...
Doar cand ma gandesc la el imi bate inima mai tare, incep sa zambesc ca o proasta, cand ii vad numarul pe ecranul telefonului parca simt cum toti fluturii din burta o iau la goana in tot corpul meu, iar atunci cand il vad, il iau in brate, il sarut, totul in jurul meu dispare si ramanem doar noi doi. Noi doi. Doua persoane care suntem atat de diferite, dar totusi atat de asemanatoare. Doua persoane care... Doua persoane.
Si acum zambesc ca o proasta pentru ca ma gandesc la el, ma gandesc ca, intr-un fel sau altul, e al meu. Pe mine ma face fericita in fiecare zi, in mod inconstient. El nu realizeaza cat inseamna pentru mine, ce efect are asupra mea, cum ma simt cand sunt cu el.
Intr-o perioada credeam ca o sa fie ceva de moment, ceva temporar. Trec cateva zile, trece o saptamana, trec doua, vad ca nu-mi trece starea de bine, de fericire... E ciudat. E singurul baiat cu care ma simt "eu" cu adevarat in prezenta lui, singurul baiat pentru care simt ceea ce simt, singurul baiat pentru care chiar sunt in stare sa fac multe. As vrea sa fie asa in fiecare zi. Sa stau cu el, sa-l iau in brate, sa-l simt langa mine. E singura persoana cu care as sta non-stop si nu m-as satura de ea. Nu stiu. As sta langa el incontinuu fara sa ma plictisesc.

"Pentru o lume intreaga esti un simplu om, dar pentru un om insemni o lume intreaga..."

Exact ce ziceam. Am fost fericita prea mult timp.
Dragut.

Stare de bine.

E ciudat. De cateva zile, mai exact cam o saptamana, am o stare de fericire continua. In ciuda tuturor supararilor de moment, "certuri", discutii, am o stare de bine in continuare. Zambesc prea mult, rad prea mult, ma gandesc la prea mult bine.
Nu sunt invatata sa fiu asa. Sa-mi fie bine, sa ma simt bine in persoana mea, sa fiu fericita. E ciudat. Si partea naspa e ca nu pot sa profit la maxim de starea asta, pentru ca sunt constienta ca atunci cand o sa-mi fie lumea mai draga si cand o sa ma invat cu starea de bine, dispare totul. Si eu iar sufar. Dar oricum eu sunt invatata cu suferinta si cu starile depresive. Deci as putea la fel de bine sa ma invat si sa ma bucur acum cat mai pot, desi mai incolo o sa sufar mai mult.
Nu stiu ce sa fac. Momentan mi se inchid ochii de somn, dar cred ca o sa mai beau inca o cafea si o sa ies afara sa fumez o tigara, asteptand-o pe mama.
Cred ca o sa ma si culc putin. O ora, pana vine fratimiu.

Cu dedicatie.

Crede-ma ca mi-ar placea enorm sa-ti dau replica. Dar nu sunt genul ala. Ti-am citit postul dedicat mie, si am zis, de ce nu? Hai sa ii dedic si ei unul de-al meu.

Tu stai calma ca el e bine. Nu trebuie sa-ti faci griji, pentru ca nu ai de ce. Nu il folosesc, nu imi bat joc de el, si pur si simplu vreau o relatie frumoasa, normala. Atata tot.

Crede-ma ca astea 4 luni in care am fost cu el n-au fost usoare. De ce? Din cauza unor... Distrageri. Si stii prea bine despre ce vorbesc. Dar totusi am luptat, si lupt in continuare. Crede-ma, nu mi-a fost usor. Nu a fost placut. Dar m-am sacrificat de multe ori pentru el. Am ales de multe ori binele lui inaintea binelui meu. De multe ori am lasat din orgoliul meu pentru el.
Tot ce pot sa iti spun e ca sa nu-ti faci griji, nu o sa-l fac sa sufere, nu intentionat, si in nici-un caz cum ai facut-o tu. Scuze ca spun asta, dar a fost crunt. Nu vreau sa te critic sau altceva, sa nu intelegi gresit. Tu stii cel mai bine ce s-a intamplat si ce a fost in capul tau.

Am mai citit intr-un post ca imi multumesti. Nu ai pentru ce.

Desi ai incercat de multe ori sa te bagi, mai ales la inceput, si ai spus vorbe care unele nu-si aveau locul, asta e. Inteleg ca nu poti sa ma suporti, inteleg ca iti sunt antipatica. Asta e. Nici tu nu imi esti prea placuta, crede-ma.

Ma rog, bafta in continuare cu relatia ta, cu facultatea, cu prietenii, dar te rog un lucru: lasa-l in pace. Tot spui ca ai trecut peste si tot spui ca il lasi in pace, dar tu revii mereu. Gandeste-te ca ai si tu relatia ta, ca ai viata ta, si el o are pe a lui. De mult vroiam sa iti spun asta, dar nu am avut ocazia. Si inca un lucru, mersi pentru sugestia de carte. Inca nu am citit-o, dar o sa ma interesez ca sa o am.

[Scuze daca la inceput ti-am parut ironica. Nu stiu de ce a sunat asa.]

Citat.

"Caci asta mi se pare lucrul cel mai greu de invatat in comtemplarea iubitei: sa stii cum sa-i privesti ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atat de nepriceput oglinda ochilor iubitei, incat o turbura, aburind-o; sau, si mai grav, fac ochii opaci, le da un luciu de teracota, de smalt colorat. Si sunt, de asemenea, priviri crancene, care smulg retina sau o patrund salbatic, sangerand-o, sau o intuneca... Nu stiu cum sa-ti explic mai bine toate lucrurile acestea, care acum mi se par de o tragica si solemna insemnatate, iar atunci cand sunt traite ni se par, de ce mai multe ori, naive sau nesemnificative. Pe mine ma obsedeaza mai ales amanuntul acesta, ca daca as fi stiut sa privesc intr-un anumit fel ochii unei femei, viata mea intreaga ar fi decurs altfel... Anecdota aceea celebra cu nasul Cleopatrei mi se pare brutala; e mai dramatic sa-ti dai seama ca sta in puterea ta, in norocul tau, sa vezi sau sa nu vezi, sa simti sau sa ignori un anumit lucru, o anumita ipostaza, o anumita carne..."

Mircea Eliade - Nunta in cer

Pot sa spun ca pur si simplu m-a hipnotizat aceasta carte. Pur si simplu de la prima propozitie pana acum. Citatul asta mi s-a parut genial. Singura carte pe care am mai citit-o de Eliade a fost Maitreyi, care si asta, a fost pentru liceu, pentru ca ne-a pus profu' de romana. Dar asta... Cartea asta mi se pare fascinanta. Stau ca proasta, citesc si incep sa vorbesc singura si sa zic: "Genial coaiee." Iar mama: "Ce ai ma?" la care vine raspunsul meu sec: "Citesc."

Ma rog. Nu stiu. Mi-a placut enorm si d-asta m-am gandit sa postez pe blog acest citat.

Aberatii partea a 3-a.

Uneori, se intampla ca sa ai de ales intre doua lucruri. Doua lucruri total diferite. Unul pe care si-l doreste creierul, altul pe care si-l doreste inima. Si cine castiga de cele mai multe ori? Inima. Pentru ca inima este ... Inima este tot ce ne tine pe noi in viata, ea stie ce este mai bine pentru noi.
Chiar daca este rupta in mii si mii de bucatele, inima tot o sa continuea sa iubeasca. Daca nu acum, sigur mai incolo. Este ciudat cum se intampla lucrul asta. Stau si ma gandesc cum se intampla, dar nu gasesc o explicatie logica. Nu pot sa gasesc. Inima continua sa iubeasca, desi iti spui ca nu mai vrei sa iubesti. Dar exista un remediu si pentru iubirea asta continua.
Vointa.
Vointa este un concept filozofic care ajuta in cadrul dezvoltarii sociale. Mai simplu, cu vointa poti face orice. Cu vointa poti sa te lasi de fumat, daca esti fumator, poti sa te lasi de droguri, daca esti drogat, poti sa incetezi sa mai iubesti, daca iubesti persoana gresita. De obicei nu ajuta doar vointa, iti trebuie si ajutor, si de obicei, din cauza ca nu au la cine sa apeleze, sau nu exista persoane care sa aibe rabdare, se intorc la chinurile zilnice.

[Observ ca aberez pe blog din ce in ce mai mult, ma rog. Asta e doar o mica paranteza.]

Cand ma gandesc la fetele care stau cu baieti doar ca sa profite de ei, intr-un fel le inteleg. Pentru ca, ce vina au ele ca un prost care nu le merita dragostea au profitat de ele, si acum la randul lor au ajuns profitoare? Si intr-un fel e mai bine asa, sa fii intr-o relatie, dar sa nu te implici sentimental. Sa fii doar pentru bani, sex, cadouri, masina, casa si ce avantaje mai au relatiile in general.
Dar nu stiu. Avantajul meu este ca inca am inima prea buna ca sa fac chestia asta. Si desi am vrut o data sa fiu asa, n-am reusit. Nu pot. Nu ma lasa inima.

Noi.

Crede-ma ca as fi vrut sa-ti mai fi spus multe. Dar toate gandurile s-au risipit prin rasetele noastre. Dar tot o sa le spun.
Scuze ca sunt asa "ciufuta" de obicei, dar crede-ma, asa e firea mea. Si vreau sa stii ca de obicei, cand sunt cu tine, pur si simplu uit de lumea din jur, pur si simplu uit tot ce ma doare, tot ce ma framanta, toate supararile. Le uit doar pentru ca sunt in prezenta ta, si sunt fericita.
Ma faci fericita, pur si simplu ma pierd cand ma iei in brate si te simt doar pe tine. Tot ceea ce e in jur dispare incetul cu incetul, si eu intru in lumea mea, unde suntem doar noi doi. Noi doi. Fericiti. Unde totul dispare, si e totul un vis.
Stiu ca iti gresesc mult, ca sunt dificila, enervanta, suparacioasa, ciufuta, dar nu vreau sa fiu asa. Incerc sa ma schimb, pentru amandoi, uneori imi iese, alteori nu. Inca gresesc, pentru ca nu sunt perfecta, ca sa-mi reuseasca totul. Crede-ma ca incerc din rasputeri sa incerc sa nu ma mai doara unele lucruri, sa nu ma mai afecteze asa de mult, dar nu pot. Pentru ca te implic pe tine, si nu vreau sa mai suferi. Nu vreau sa te mai vad suferind. Gata.
Si iar ma risc sa scriu, pentru ca unele lucruri nu vreau sa le zic, de fapt, mi-e frica sa le zic, si poate o sa scriu asa mult si bine. Dar nu conteaza.
Incearca sa vezi totul cu alti ochi, incearca sa fii mai optimist. Ai vazut ca nu doare daca te bucuri de lucrurile marunte care ti se ivesc. Nu doare sa crezi in tine, si in mine. Pentru ca pana la urma suntem noi. Nu stiu a cata oara e cand iti zic asta, dar... Pe tine te vreau, si nu renunt la tine. Tine minte asta.
Si sa stii ca de multe ori nu ma gandesc la binele meu, ma gandesc la binele tau, la sentimentele tale, la ce simti tu, la tine. Prefer sa te stiu pe tine fericit, pentru ca imi da o stare de bine. Ma simt si eu fericita cand tie ti-e bine.
Si vroiam sa-mi cer scuze pentru asta-seara. Nu stiu de ce am reactionat asa. Chiar nu vroiam. Chiar nu realizam. Chiar ... Imi pare rau. Nu vroiam sa iasa asa.
Si iti multumesc pentru tot. Absolut pentru tot.

[Te iubesc.]

Asteptari spulberate.

Nu te astepta sa fiu lingusitoare, pentru ca eu iti zic totul pe fata. Nu te astepta sa te suport doar daca iti zambesc sau vorbesc cu tine. Pot bine-mersi sa te urasc din toata inima si sa iti arat doar alta fata a mea. Nu te astepta sa te iubesc dupa o saptamana, pentru ca pana cand iubesti o persoana dureaza. Nu te astepta sa am incredere in tine, doar pentru ca imi spui povestea vietii tale. Ca sa ma incred in tine imi trebuie mult timp, pentru ca deja nu mai pot sa am incredere in oricine. Nu te astepta sa te simti bine in prezenta mea mereu. Daca ma simt ca un cacat intr-o zi nu ma feresc si imi bag pula si ma port ca atare. Nu te astepta sa te certi cu mine din orice cacat, nu suport cearta. Nu te astepta sa iti fiu prietena adevarata dupa o saptamana dupa ce umbli cu mine. Daca te bagi intr-un cacat si vrei sa te scot eu, ca domne, sunt prietena ta cea mai buna, scoate-te singur. Nu-mi cere mie asta. Nu te astepta sa realizez mereu ceea ce spun. Uneori spun cuvinte care nu ma dor pe moment, dar dupa ma doare sufletul si imi vine sa ma omor. Nu te astepta sa ma schimb, pentru ca nu ma mai schimb pentru nimeni, decat pentru mine. Nu te astepta sa iti vorbesc frumos, daca tu ma tratezi ca pe ultima persoana de pe Pamant. Nu te astepta sa fiu sincera. Toata lumea minte. Nu te astepta sa ma cunosti vreaodata cu adevarat, pentru ca nici eu nu ma cunosc pe mine...

Alta data.

Ma tot gandesc ce sa scriu. Pentru ca am chef sa scriu, dar parca nu am despre ce. Daca imi dau frau liber nu stiu unde s-ar putea ajunge. Pentru ca in acelasi timp nu vreau sa dau prea multe detalii.
Ma gandeam sa continui sa scriu cartea pe care am inceput-o acum mult timp. Pentru ca e pacat sa o las neterminata, si chiar as vrea sa o continui, dar parca... Parca nu am ce sa mai scriu. Desi vreau. Ma enerveaza cand am chef sa scriu, si n-am despre ce. Sau am despre ce, dar este ceva banal, care nu merita scris.
Momentan as putea sa spun doar ca sunt foarte mandra de Razvan. Din mai multe chestii. Dar chiar sunt mandra de el si m-a impresionat intr-un mod placut. Chiar... Multumesc, intr-un fel, si nu ai pentru ce, in alt fel. Langa tine vreau sa fiu in continuare si nu o sa te las balta. Si despre chestia asta o sa scriu poate intr-un alt post. Acum daca as incepe sa scriu... As ajunge departe. Alta data.

Scrieri.

In fata mea e pachetul de tigari si cafeaua. Scrumiera e goala. Asta e d-abia prima tigara pe ziua de azi. Incerc sa fumez din ce in ce mai putin, dar numai aseara in 10 minute am fumat 2 tigari, doar pentru ca am avut cu cine vorbi si rade. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
Zilele trecute, cand imi faceam curat prin birou, am gasit niste foi pe care imi scriam eu toate remuscarile, fanteziile, tristetile in timpul orelor. E ciudat sa citesc din nou toate astea, desi sunt inca adevarate. Ca si cum as citi din nou blogul. E acelasi lucru.
Exemplu de chestie scrisa, in engleza:
"Even if I want to forget, I can't. I try and fail. Everytime. I realized that I can't escape from the past. It's a continuos deja-vu. I don't understand why it's happening over and over again. Why me? Why? Have I done something wrong? Have I done a mistake? "
Asta e doar prima parte.
Alta in romana:
"M-am saturat. M-am saturat de tot. De tot ce inseamna "el". Mi-au ajuns pana in gat reprosurile lui, injuraturile li, repulsia lui fata de mine. Nu are altceva mai bun de facut decat sa stea cu gura pe mine si sa comenteze fiecare parte din viata mea?"
Iarasi, asta e doar prima parte, asta continua mai mult. Gen inca o pagina A4.
Multa lume m-a intrebat de ce blogul meu e atat de trist, sa scriu si chestii amuzante, fericite. Dar pur si simplu nu pot. Pentru ca atunci cand sunt fericita nu pot sa scriu, sau daca scriu, scriu sec. Mi-am terminat tigara. Asaa... Deci da. Cand sunt fericita nu pot sa scriu, pentru ca eu scriu de obicei cand sunt trista, nervoasa, demoralizata. Ca sa ma descarc. Asa ca cititorii mei dragi, daca nu va place ce scriu, nu mai cititi. Simplu.
Si va multumesc in acelasi timp, pentru ca va intereseaza ce scriu eu si va pierdeti timpul sa cititi ce scriu eu. Va multumesc.

Amuzant.

E amuzant cand incerci din rasputeri sa obtii un lucru dar nu reusesti. E amuzant cat de mult poti sa te deschizi unei persoane, si ea sa nu vada. E amuzant cand tot ce incerci sa faci este dat peste cap. Sa stii ca te lupti cu morile de vant. Sa stii ca totusi, te lupti, faci tot posibilul sa reusesti, dar nu poti. De ce?
Poate ca sunt proasta, poate ca sunt ratata, poate ca sunt destinata esecului. Dar pentru cat timp? Pentru ca deja nu mai rezist. Simt fiecare celula din mine zbatandu-se, strigand: "Nu mai pot! Cat o mai tin asa?!" si eu sa nu pot sa fac nimic.
Uneori regret ca m-am nascut. Pana la urma sunt doar un alt punct minuscul pe planeta. Sunt doar o alta fata care esueaza in tot ce face. Sunt doar o alta persoana printre milioanele de oameni care exista.
Nu credeam niciodata ca o sa ajung asa. Chiar imi pare rau de ceea ce am ajuns. O proasta.

Mi-e rau. Simt ca o sa-mi dau afara toate organele. Ma duc sa fumez o tigara.

Poate ...

Poate ca uneori ar trebui sa-mi bag pula in toti si in toate. Poate uneori ar trebui sa ma gandesc si la binele meu, nu la binele altora. Poate ar trebui sa ma schimb fata de multa lume. Poate uneori gresesc enorm prin niste fapte marunte. Poate nu stiu sa apreciez cum trebuie lumea din jurul meu. Poate ar trebui sa ma gandesc mai bine la viitorul meu. Poate ar trebui sa renunt la unele lucruri. Poate ar trebui sa fiu mai rece. Poate ar trebui sa fiu mai buna. Poate ar trebui sa nu ma mai intereseze de cei din jur. Poate ar trebui sa nu mai pun la suflet orice cuvant. Poate ar trebui sa ma schimb radical. Poate ar trebui sa nu mai arat atat de multe. Poate ar trebui sa am mai multa incredere in mine.
Poate ar trebui sa renunt la tot ce fac, pentru ca nu mai stiu ce sa fac ...

Toamna.

A venit toamna. Mie sincer imi pare bine. Nu mai suport caldura, nu mai suport multe. Ma uit pe facebook si vad la toti: "A venit toamna, nu-mi convine, vreau vara inapoi!" si tot felul de postari asemanatoare. Dar ce aveti fratilor? Cum vine vara asa si pleaca. Si vine scoala. Asta e.
Pana mea, n-am nici pic de inspiratie sa scriu ceva. Deci asa ca iar o sa aberez asa aiureeea. O sa scriu unele lucruri ce ar trebui sa le fac, totusi, pentru ca inca n-am avut chef, sau am fost prea aeriana sa le fac.
Trebuie sa-mi fac lista aia totusi, sa vad ce-mi trebuie pentru la scoala, ca sa ma duc cu Razvan sa cumpar.
Trebuie sa ma duc cu Elena sa-mi cumpar de imbracat. De fapt intai trebuie sa vorbesc cu ea. Probabil o sa o sun diseara.
Trebuie sa-mi fac curat si in birou.
Teoretic intr-o saptamana ar trebui sa citesc vreo 7 carti pentru la romana, plus alea la franceza (?). Maxim asta. Eu citesc despre vampiri and stuff, nu despre ce imi da proful de romana.
In rest nu stiu...
Aaa, ba da. Azi fac 4 luni cu Razvan.