Scrisoare catre tata...

Draga tata,

Iti mai amintesti ca, in tineretea ta, ai facut o greseala? Ca tu mi-ai dat viata? Iti mai amintesti tu oare ca ai o fiica de aproape 20 de ani? Putin probabil. In ultimul timp m-am tot gandit la tine, la noi, cum ar fi daca te-as vizita. Dar, stiind ca de aproape 13 ani nu ai mai dat nici un semn de viata si nici nu ai mai intrebat daca mai traiesc, probabil m-ai goni, in suturi. Probabil nu te gandesti si nici nu te-ai gandit vreodata cat rau mi-ai facut, doar pentru simplul fapt ca din cauza ta m-am nascut, dar si pentru bataile date cand eu eram doar un bebelus, pentru noptile in care te certai cu mama si mai ales, pentru palma pe care i-ai dat-o mamei. Pentru asta nu o sa te iert niciodata. Dupa ce ai plecat din casa noastra, mi-a fost foarte greu sa-mi revin, dar uite ca am reusit, desi am vrut sa ma sinucid la 6 ani. Din cauza ta. Iti dai seama? Ca un copil sa stie la numai 6 ani ce e aia sinucidere? Am vrut sa mor si am plans luni intregi din cauza ta. Sunt curioasa daca eu mai am frati sau surori, iar daca am, oare te-ai purtat mai frumos cu ei? M-ai urat cand eram mica, m-ai urat atat de mult incat ai fi fost in stare sa dai in mine pana cand nu as mai fi avut suflare. Sunt 13 ani in care nu ai vrut sa mai auzi de mine, in care nu te-ai interesat de mine. Oare cat rau ti-am facut cand eram mica? De ce nu ai putut sa ma iubesti asa cum eram? Am fost, sunt si voi fi mereu sange din sangele tau, dar nu a contat niciodata pentru tine. Mai am o singura poza cu tine, poza pe care mama ar fi vrut sa o arunce, dar am convins-o sa nu o faca. Este singurul lucru care imi mai aminteste de tine, pe langa faptul ca sunt fiica ta si exist. In poza aceea il vad pe monstrul care m-a creat, iar daca aceasta n-ar fi existat, ti-as fi uitat de mult chipul. Poate era mai bine.
Privesc in gol si ma gandesc la ce ti-as zice daca as fi fata in fata cu tine. Gol. Nu-mi vine nici cea mai banala conversatie in cap. Dar stiu doua lucruri: pentru mine nu a existat nici macar o secunda un tata, iar cel de-al doilea lucru este ca te urasc. Asadar, nu numai tu ai uitat de mine, si eu, dragul meu tata, te-am uitat. Tot ce a ramas acum, in capul meu, e doar o fantasma a trecutului, a copilariei mele, esti doar o persoana dintre miile de persoane pe care le-am cunoscut pana acum, dar, cel mai important, esti persoana pe care o urasc cel mai mult.

Totul pentru nimic.

"Viata mea nu o sa mai fie cum a fost pana acum. Nu stiu daca ar trebui sa iau aceasta lovitura cu zambetul pe buze sau cu lacrimi, dar o sa fie total diferit. Am plans, o ora, doua, dar cat pot sa plang? Pana la urma eu imi continui viata, si aia e. Tot ceea ce trebuie sa fac acum este sa realizez ce se intampla in jurul meu si sa nu ma schimb. Am trecut eu si peste altele mai rele, acum de ce ar fi diferit? Cu chiu, cu vai, o sa ma descurc, si tot eu o sa ies invingatoare. Trebuie sa-i pastrez pe cei dragi langa mine, pentru ca momentan ei sunt singurii care imi dau puterea necesara de a continua. Viata... Viata e o curva, tre' sa stii s-o futi in gura."

Post scris cam acum o saptamana. Cand da, s-a intamplat ceva grav, dar era de asteptat. Cum am spus, trebuie sa-mi pastrez familia, iubitul, tovarasii, alaturi, pentru ca daca stau ca proasta singura, plang, si sufar ce rezolv? Asa macar stiu ca am persoane care tin la mine alaturi, si ma simt bine cu ei. Nu mai las sa ma afecteze treburi de genu'. M-am implicat prea mult, de fapt aproape deloc, si asta a fost. Pana la urma se putea si mai rau. Am incercat sa fac tot posibilul ca sa fie bine, si nu mie, celorlalti, dar degeaba, pentru nimic. Se pare ca n-am fost facuta sa am un tata. Asta e.

Nebunie.

Uneori ma simt singura sanatoasa dintre toti nebunii. Sau invers. Singura nebuna dintre toti sanatosii. Dar hei! Parca eu sunt o drogata, cu caracter deviat, foarte irascibila. Asta s-a ajuns sa mi se zica pana la urma de ... un strain. Nu conteaza ca sta in casa mea, conteaza ca e un strain. Ca pana la urma nu am nici-o treaba cu el, absolut nici-o treaba. Decat cateva amintiri urate. Dar trecem peste.
Da, sunt nebuna. Uneori ma uimesc si pe mine. Dar nebuna in sensul bun. Ca uneori mai am apucaturi ciudate si reactionez ciudat, e altceva. Dar tot eu am nevoie de un psiholog. E bine de stiut. Eu, care vreau sa fac facultate de psihologie, sau ma rog, ca a doua facultate, sa am nevoie de un psiholog. E amuzant.
In ziua de azi, tot ce e normal in general, e anormal pentru oamenii din jur. Exemplu: mie mi se pare normal ca atunci cand astepti o masina/metrou/tranvai, sa lasi intai lumea sa coboare si dupa aceea sa te urci si tu in masina/metrou/tranvai, dar nu. Normal e sa te urci asa fara nici-o chestie, fara sa te intereseze daca lumea coboara sau nu, etc. Aici daca as da exemple, nu as mai termina.

Ma rog. In alta ordine de idei, eu sunt nebuna.

Acum sa zic ceva si despre viata mea mirifica? Azi nu mi-a sunat ceasul, si am intarziat o ora la liceu. A lesinat un coleg, 2 ore de franceza nu le-am facut, colege care fac crize de nervi. Plictisitor.

Trecut.

Trecutul... O perioada din viata noastra care uneori nu ne da pace. Trecutul... Avem atatea amintiri din trecut care revin cand ne asteptam mai putin. Amintirile revin ca un film in capul nostru ce ruleaza, si ruleaza, si nu se mai opreste.

Amintirile sunt doar niste arme ale trecutului. Amintirile ne ranesc, amintirile ne dor. Mai ales cand vrei sa uiti si nu poti. De fapt poti, dar tu ai impresia ca nu, nu poti. Indiferent de ce faci. In momentele de genu' este vital sa ai rabdare, sa incerci sa treci peste, sa nu te mai gandesti la trecut, sa nu te mai gandesti la vreo amintire. Si daca iti trece prin cap vreo secventa a trecutului, incearca sa schimbi "canalul", si sa iti amintesti ceva ce te face fericit, ceva frumos, ceva care nu te raneste.

Am avut si eu doua perioade cand traiam in trecut. Pot sa zic doar ca au fost groaznice. Oribile. Vroiam sa mor. Vroiam sa dispar. Vroiam sa ma inchid intr-o camera singura si sa plang pentru tot restul vietii. Dar era amuzant ca nimeni nu vedea ca eu sufar. Desi pot sa zic ca sunt o actrita buna, uneori ma impresionez si pe mine. Dar trecand peste. Sa va povestesc.

Prima oara a fost faza cu tata. Cand timp de... 5 ani, sau ceva de genu, traiam in trecut. De fiecare data cand imi aminteam de el, cand auzeam cuvantul "tata", cand imi aminteam numele lui, lucrurile pe care mi le-a facut, absolut orice chestie mica, legata de el, plangeam. De fiecare data cand intram in casa, stiind ca a stat si el aici, incepeam sa plang. O perioada buna de timp plangeam in fiecare seara cand ma gandeam la el, si adormeam cu lacrimi in ochi si perna uda. Dupa aceea, am realizat ca totusi, viata mea nu se termina aici. E doar o simpla persoana care poate fi uitata. Pana la urma am realizat ca nu merita sa traiesc in trecut, pentru ce? Ca sa plang in fiecare seara? Sa sufar si sa mi se rupa sufletul cand ma gandeam la copilaria mea? Pentru ce? Am realizat ca nu merita sa sufar pentru ceva ce a trecut deja de mult timp. Si am reusit sa trec peste. Cum? Inca nu-mi dau seama cum. Pur si simplu, cand ma gandeam la... "tata", incercam sa abtin sa nu plang. Incepeam sa imi pun intrebari in minte: "De ce inca plang?", "Frate, nu mai trebuie sa ma afecteze... A trecut atat timp. Gata!" Si incercam sa ma motivez singura, pentru ca am trecut singura peste chestia asta, nu m-a ajutat nimeni. La inceput ma ajutat mama. Ma lua in brate de fiecare data cand ma vedea ca plang, dar dupa un an, doi ani, a vazut ca nu trec peste si a inceput sa fie socata: "E in trecut Mari! Trebuie sa treci peste. Nu poti sa traiesti la infinit in trecut!" Si asa am facut, am trecut peste. Intr-un final.

A doua oara cand am trait in trecut e o perioada care ... este mai recenta. Si mai, ciudata? Banala? Seaca? Nu stiu. Ideea e ca, am iubit pe cineva enorm si am realizat ca din cauza mea sufera. Si din cauza ca suferea ea sufeream si eu. Asa ca mi-am bagat pula in tot, desi riscam sa o pierd, dar m-am gandit la binele ei. Ca ii era mai bine fara mine. A trecut o luna, doua luni, in care eu n-am mai cautat-o. Ea bineinteles ca ma suna, imi dadea mesaje. Dar eu nu ii raspundeam. Desi vroiam sa ii aud vocea, si sa stiu ca e bine, mi-am bagat in minte ca nu mai trebuie sa mai intervin in viata ei. Pentru ca a suferit destul din cauza mea. Si luasem o atitudine indiferenta, o atitudine care am avut-o mult timp, si cu care ma obisnuisem atat de mult, incat ajunsesem sa cred ca de fapt eu asa sunt. Indiferenta, rece, seaca. Ma rog, revenind. Eu , intr-o seara, nu stiu ce am avut in cap in seara aia, am sunat-o. Totul ok, ea era putin socata, era ceva in genul: "Dar... de ce m-ai sunat?..." Iar eu eram asa de... seaca. Si ii tot aminteam de trecut, si ii scoteam ochii, si ii spuneam atat de multe lucruri care o dureau, iar eu nu realizam. Eu parca ii faceam in ciuda, ceva gen: "Uite frate! Eu am reusit sa trec peste, iar tu? Tu ce faci? Stai si suferi?". Dar nu am realizat lucrurile astea. Nu prea curand. Am sunat-o o data, de doua ori, de n ori, pana cand am realizat ce fac. Pana cand am realizat ca plangea, si evita sa se intoarca in trecut. Pana cand am realizat cat o ranesc. [Imi pare rau.] Si am realizat ca ea vroia sa treaca peste, iar eu eram cea care tot se intorcea in trecut, ii placea sa rascoleasca totul, si sa isi aduca aminte, si sa sufere. Pana cand am zis si de data asta gata. Iar am luat atitudinea aceea indiferenta, dar de data asta a fost mai ok. La modul ca eram indiferenta, dar nu prea. Decat atunci cand vroiam.

Ma rog. Cred ca am scris destul de mult. Nu ma asteptam sa scriu atat de mult. Ideea este ca poti sa evadezi din trecut, trebuie doar sa ai multa vointa, rabdare, eventual si pe cineva care vrea sa te ajute, cu adevarat, sa treci prin asta. Este doar decizia ta. Tu trebuie sa faci primul pas spre o viata noua, care nu implica trecutul.

[Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!]

Scrieri.

In fata mea e pachetul de tigari si cafeaua. Scrumiera e goala. Asta e d-abia prima tigara pe ziua de azi. Incerc sa fumez din ce in ce mai putin, dar numai aseara in 10 minute am fumat 2 tigari, doar pentru ca am avut cu cine vorbi si rade. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
Zilele trecute, cand imi faceam curat prin birou, am gasit niste foi pe care imi scriam eu toate remuscarile, fanteziile, tristetile in timpul orelor. E ciudat sa citesc din nou toate astea, desi sunt inca adevarate. Ca si cum as citi din nou blogul. E acelasi lucru.
Exemplu de chestie scrisa, in engleza:
"Even if I want to forget, I can't. I try and fail. Everytime. I realized that I can't escape from the past. It's a continuos deja-vu. I don't understand why it's happening over and over again. Why me? Why? Have I done something wrong? Have I done a mistake? "
Asta e doar prima parte.
Alta in romana:
"M-am saturat. M-am saturat de tot. De tot ce inseamna "el". Mi-au ajuns pana in gat reprosurile lui, injuraturile li, repulsia lui fata de mine. Nu are altceva mai bun de facut decat sa stea cu gura pe mine si sa comenteze fiecare parte din viata mea?"
Iarasi, asta e doar prima parte, asta continua mai mult. Gen inca o pagina A4.
Multa lume m-a intrebat de ce blogul meu e atat de trist, sa scriu si chestii amuzante, fericite. Dar pur si simplu nu pot. Pentru ca atunci cand sunt fericita nu pot sa scriu, sau daca scriu, scriu sec. Mi-am terminat tigara. Asaa... Deci da. Cand sunt fericita nu pot sa scriu, pentru ca eu scriu de obicei cand sunt trista, nervoasa, demoralizata. Ca sa ma descarc. Asa ca cititorii mei dragi, daca nu va place ce scriu, nu mai cititi. Simplu.
Si va multumesc in acelasi timp, pentru ca va intereseaza ce scriu eu si va pierdeti timpul sa cititi ce scriu eu. Va multumesc.

Maine.

Maine scapati de mine. Ma duc la mare. Obligat fortat ma duc. Pana mea. Eu nu vreau sa merg. Din ce cauza: vremea si mai multe. Dar poate am noroc si prind si eu vreme buna, sa ma bronzez, sa pot sa ma bag in mare. Pana mea. Cand o sa vin inapoi o sa pun poze daca e, sau ceva. Meh. Mai stau si o saptamana, mirobolant! A, si inca un detaliu, merg doar cu parintii si fratimiu. Asta e si mai genial.
Fuck.

Coincidenta?

De ce mi se intampla mereu la fel? Mereu e la fel. Un deja-vu continuu... Un bun prieten mi-a spus ca sunt speciala, foarte speciala. Pentru ce sunt speciala? Pentru ca orice as face sufar? Pentru ca de fiecare data cand vreau sa iasa ceva bun dintr-un lucru, iese exact pe dos?
Ma doare sa stiu ca orice as face iese prost, orice spun e gresit, pana si visele mele sunt gresite. Tot ce se leaga de mine e greseala. Parca eu as fi o greseala.
Am facut multa lume sa sufere si poate acum se intoarce roata, dar cata suferinta mai pot duce? Cata durere, ura, dezamagire mai poate duce inima mea?
Da, stiu, poate acum fac pe victima, poate nu ar trebui sa reactionez asa. Stiu ca sunt situatii si mai rele de atat. Dar din moment ce inima mea nu o mai poate duce asa, poate o avea si ea o limita. Limita care nu stiu cand o sa fie depasita. Probabil curand. Da, curand.
N-ar trebui sa gandesc asa, sincer. Asta o recunosc si eu. Am o mama cu care ma inteleg foarte bine, tovarasi multi, prieteni buni care sunt alaturi de mine. Dar exista ceva care lipseste. Dragoste paterna. Dragoste din partea unui baiat, sau cuiva care tine la mine si imi si arata asta. De obicei cand tin la un baiat, sufar. Cand sunt dispusa sa tin la cineva cu adevarat, sufar. Cand ma gandesc la cuvantul "tata", sufar.
Niciodata n-am avut parte de dragostea unui tata, si nici a unui baiat. O fi coincidenta?

So hard.

Deci, oficial imi bag pula in tot. Efectiv. Nu mai stiu ce sa fac. Ma lasa perplexa schimbarile astea. O data e da, o data e nu. Azi e cumva, maine e altfel.

Mai lasama dracu in pace. Ma doare capul si ochii de atatea lacrimi care curg, care se duc... Acceptama dracu asa cum sunt, nu sunt o fata rea. De ce trebuie mereu sa comentezi cu cine merg, unde merg, ce fac? Ai fost si tu tanara, nu ai fost perfecta. Nu ai fost Einstein, asa ca numi cere sa am numai 10, si tu ai fumat, asa ca numi spune mie sa nu incerc sa fumez. Si tu ai fost in cafenele, deci asa ca nu mai comenta aiurea. Aaa.. Si vreau sati amintesc ca nu mai am 13 ani. Am 16. Asa ca taci. Si acceptama.

De fapt asta e valabil pentru amandoi, nu numai pentru tine.

Nu conteaza. Post scurt scris la informatica.

Doar adevarul.

Ce am facut azi? Le-am zis alor mei despre tatuaj, si lui tata despre pierce-ul din limba. De ce? Fiindca nu mai vroiam sa le ascund asta. Am simtit ca trebuie sa le zic.

Ma rog, n-au reactionat prea urat, dar la cum ma asteptam, tata m-a pus sa scot pierce-ul. Si nu l-am scos.

Acum sunt cu vopseaua in cap. Ma vopsesc bruneta. Ma simt mai bine acum, ca le-am zis adevarul. Ii multumesc Irinei ca a vorbit cu mine, cand aveam nevoie de cineva sa ma asculte.


Si... Mda. E mai bine sa spui adevarul.

Amintiri...

Mda. Cica azi trebuia sa scriu despre ora de bio. Ghici. Nu mai scriu. Pur si simplu... Pur si simplu nu mai vreau. Fiindca nu mai pot sa mai scriu nimic in momentul de fata. Dar, de fapt, pot sa scriu. Doar de aceasta chestie pe care o so povestesc. Si iar o sa plang. Dar asa ma descarc. Si nu mai pot. Efectiv.

Cu ce iam gresit? Ce am facut rau? Eram doar un copil...

Azi, mia venit ideea geniala sa vad filmare cu mine cand... um... cand imi facea ceva cu turta. Nu stiu cum dracu se numeste. Si aveam fix un an fara 2 zile. Totul a fost bine, pana cand L-am vazut. Pe EL. Pe acel prost, caruia nu stiu ce iam gresit de mia facut ce mia facut.

Cine e EL? Tata. Simplu.

Dar nu numai din cauza asta plangeam. Plangeam cand o vedeam pe mama cata grija avea de mine, cum ma alinta, bagamias pulan ele de lacrimi cami pica in gura. Asa... unde ramasesem? A, da. Din cauza asta am plans la tot filmuletul. De ce? Fiindca simt ca am dezamagito intrun fel. Adica, pur si simplu simt ca nu o merit. Adica, era atat de frumoasa, si de inocenta, si sia distrus viata de la 20 de ani ca sa ma creasca pe mine. Si totusi, eu eram cel mai bun lucru care i sa intamplat pana in momentul ala. Si totusi... nu stiu. Stiu ca am scris ca vreau sa ma accepte asa cum sunt, dar serios acum. Cine ar vrea sasi vada copilul plin de gauri sau de tatuaje? Nu e cazul meu, si nici nu vreau sa fie.

Chiar ma bate gandul sai zic de tatuaj, sa stiu ca nu mai ascund nimic de ea. Dar nu stiu, nu vreau sa risc so pierd. O iubesc prea mult. Mult prea mult. Desi uneori ma cert cu ea si nu mai vreau so vad, nu as putea sa traiesc fara ea. Si imi dau silinta de a nu o dezamagi, dar simt ca o dezamagesc din ce in ce mai mult...

Si nu vreau asta...