Sictir.

M-am culcat si m-am trezit cu pofta de scris. Nu mi s-a mai intamplat asta de mult... Probabil din cauza ca tin multe in mine si simt nevoia sa ma exprim, sa ma descarc. Cati dintre voi nu ati vrut sa spuneti cuiva tot ce aveti pe suflet, tot ce va macina, tot ce va doare? Toti simtim nevoia aceasta acuta, unii mai multi, altii mai putin, iar eu pentru asta am acest blog, pentru a-mi fi umarul pe care plang cand nimeni nu ma intelege, cand nimeni nu vrea sa ma asculte. Am o voce enervanta, recunosc, iar dupa un timp devine stresanta. 

Am ajuns intr-un punct in care... nici macar nu stiu cum sa-l descriu. Un punct care ma seaca absolut tot de energie si de voie buna. Vreau ceva, sa-mi aminteasca de ce traiesc. Vreau... vreau totul sau nimic. Ma bufneste rasul cate chestii pot sa zic, si recunosc, am innebunit. Ceva nu mai merge bine in creierasii mei, ceva s-a dereglat, dar nu stiu cum sa repar asta. Problema este ca nu pot vorbi despre asta cu nimeni, sau ma rog, cu cine vreau sa vorbesc ma evita. Este minunat! Nici macar nu mai stiu in ce punct se indreapta viata mea, daca este bine sau rau, daca asta imi doresc sau nu. Nu mai stiu absolut nimic, si parca tot ce fac, niciodata nu este indeajuns de bine, nici macar pentru mine. Ma dezamagesc pe mine insami, pe zi ce trece mai mult si mai mult. Pe zi ce trece sunt si mai sictirita, cu absolut toata lumea, desi incerc sa-mi pun o masca si sa para ca totul e in regula. Pff.