marți, 25 septembrie 2012

...one shot for my sorrow.

Si iar am adormit cu lacrimi in ochi, sperand sa treaca noaptea mai repede si dimineata sa ma trezesc bine-dispusa, dar sper degeaba. Si de-abia acum realizez ca oricat de buna as incerca sa fiu, nu o sa ma ridic niciodata la nivelul asteptarilor celorlalti. Si frate, chiar incerc sa fiu indeajuns de buna macar la un nivel mediocru, dar nu multumesc pe nimeni, oricat de mult as incerca. Nu ma multumesc nici macar pe mine. Ajung la concluzia, din nou, ca sunt inutila, ca nu mai pot face pe nimeni fericit...
Poate ca incerc prea mult si uit de miciile detalii care ajung sa ii faca pe toti din jurul meu fericiti, poate nu sunt chiar atat de atenta, sau poate sunt atat de satula si de sictirita incat ma pot vedea doar buna de nimic.
Chiar am nevoie sa fiu apreciata pentru ceea ce sunt. Cer prea mult, am inteles. Dar de ce m-ar aprecia altii? Adica mai bine sunt tratata cu indiferenta decat cu multumiri si aprecieri. Am si eu un suflet care se hraneste cu iubire, cu cuvinte frumoase, care s-a saturat sa fie hranit cu mistouri si batai de joc. Ma doare cand vad ca incerc sa fac un lucru dragut, simplu, care inseamna mult pentru mine, iar ceilalti n-au nici-o treaba, sunt atat de indiferenti...


Pentru ce ma mai strofoc atat sa fiu buna cand nimeni nu ma apreciaza?

luni, 24 septembrie 2012

One shot for my pain...

Imi place sa ajut lumea din jurul meu, prietenii, cine apeleaza la ajutorul meu, fac asta cu mare placere. Dar in schimb, nu primesc nici macar un sfert din cat dau. Uneori stau si ma gandesc ca nu am o prietena pe care sa o sun la 3 dimineata si sa ii zic: "Plang...", iar ea chiar sa ma linisteasca, aud decat simplele si banalele: "Hai, gata, e ok, o sa treaca totul." Mda, mersi mult. De aceea am preferat sa fiu pe cont propriu, iar atunci cand am nevoie de cineva sa ma asculte, iau o foaie si incep sa scriu. Foaia ma asculta mereu, nu imi reproseaza nimic niciodata, dar parca tot nu e la fel. Nu, nu ma plang, imi e bine asa cum sunt, ma limitez doar la ce am, m-am adaptat deja. Ma ascund in melodii, versuri si texte atunci cand nimeni nu e capabil sa ma asculte. Am nevoie doar de un pix si o foaie. Atat. Prefer sa-mi fumez singura tigara si sa-mi beau la fel de singura cafeaua, decat ca altii sa aibe impresia ca ma rog de ei sa vina cu mine. Si cel mai ciudat este ca nu sunt o fire singuratica, dar nu mai am nevoie de altii sa ma asculte, cand singura imi astern gandurile in ordinea pe care o vreau, si nimeni nu ma judeca. 

In acest amalgam de ganduri si fapte, am nevoie de cineva care sa ma ajute sa ma ridic atunci cand sunt la pamant, si fizic si psihic, am nevoie de cineva care sa ma sprijine cand nu gasesc ajutor, vreau sfaturi atunci cand gresesc, caut o persoana alaturi de care ma pot maturiza, caruia sa-i fiu alaturi si fara de care nu pot sta. Toata lumea are nevoie de acest cineva. Pentru mine, cel mai greu lucru pe care pot sa-l cred este ca am gasit aceasta persoana, o fiinta care este combatibila cu ce am eu in minte, care desi nu este persoana perfecta, este perfecta pentru mine, cu bune si rele.

In mod inconstient am nevoie de el mai mult decat orice, doar pentru ca vreau sa-l vad maturizandu-se alaturi de mine, sa invatam fiecare din greseala celuilalt, sa il simt alaturi si sa ii vad ochii stralucind de fericire. Probabil, cea mai mare multumire pentru o persoana care iubeste este ca persoana iubita sa fie fericita din cauza ei. Din punctul meu de vedere, acest lucru te face sa uiti de toate nemultumirile si insecuritatile tale, ceea ce duce la multumirea de sine, te face fericit cu tine insuti, oricat de demoralizat ai fii. Este un sentiment placut, acela de a fi important pentru cineva, sa stii ca o persoana are nevoie de tine, nu pentru ceva anume, ci de tine ca un tot. Te face sa te gandesti: "Uite ca sunt importanta pentru cineva, nu sunt inutila...", sau cel putin asta e doar gandirea mea si atat. 

Si totusi, sunt singura, dar am cea mai importanta persoana alaturi, vreau dar nu vreau mai mult, sunt intr-o continua schimbare si visez mult, foarte mult... 

luni, 17 septembrie 2012

Fericire?

Nimeni nu o sa stie si nici nu o s afle vreodata ce a fost si inca se afla in sulfetul meu, in inima mea. Amintiri in ceata care imi tot revin in cap si care nu ma lasa sa dorm, nopti albe din cauza lacrimilor care nu se mai opreau, dar ... E ciudat, dar nu cred ca o sa fiu vreodata fericita pe deplin. Nu cred ca o sa ating absolutul fericirii, acel moment de catharsis, pe care toata lumea si-l doreste. Eu de abia acum realizez ca nu sunt facuta sa fiu fericita. As minti intr-un mod ingrozitor daca as spune ca eu mereu sufar, nu sunt fericita, sau alte d-astea. Sunt fericita, dar intr-un mod mediocru, am cunoscut si o fericire deosebita, dar a fost de moment, nu o stare constanta.
Gata, ajunge. Am prea multe stari deodata si nu mai stiu ce sa scriu...

Era o floare incantatoare, raman acum amintiri chinuitoare...