miercuri, 26 octombrie 2011

We found love in a hopeless place ♥.

Aseara, stateam in pat si ma gandeam doar la un singur lucru: el. Atat. Asta fac mereu, fie ca sunt in masina, in metrou, la scoala sau acasa. Desi stiu ca stau in fiecare zi cu el, desi stiu ca imi petrec fiecare clipa libera cu el, atunci cand fiecare se duce la casa lui, sau la treaba lui, parca lipseste ceva. Parca... Parca mi se face dor. Aseara, ca in fiecare seara cand nu dorm cu el, mi-am luat in brate ursuletul si ma gandeam cat de bine ar fi sa il am langa mine in fiecare seara, sa adorm pe pieptul lui, tinand-ul in brate, sa il simt langa mine.
Nu pot sa cred ca sunt atat de fericita. Azi, de exemplu, la scoala, am plans de fericire. Si nu o data, de doua ori. Si dansam prin clasa, si eram in al noua-lea cer. Nu mai conta nimic, nimeni. Conta doar faptul ca ma gandeam la el, ma gandeam la ochii lui, la buzele lui, la vocea lui, la el.
Atunci cand sunt cu el, totul din jur dispare, totul se rezuma doar la el. E un vis, vis devenit realitate. Cand ii aud vocea, ma simt hipnotizata, nu mai aud nimic. Cand ma gandesc la el, un zambet imi apare pe fata si ma face sa uit de toate problemele, cand sunt in bratele lui, ma topesc toata si ma rog ca clipa sa dureze mai mult, cand ma saruta, nu-mi mai simt picioarele, nu mai traiesc in lumea asta, deja plutesc de fericire.
Nu credeam ca o sa intalnesc vreo persoana, mai ales un baiat, care sa semene atat de mult cu mine, dar sa fie atat de diferit. Nu credeam ca o sa mi se intample vreodata asa ceva. Nu credeam ca o sa plang de fericire si sa am o asa stare de bine. Nu credeam ca o sa iubesc prea curand un baiat cum te iubesc pe tine.
Da, sunt mega-hiper-super-extra indragostita de tine, si nu inteleg cum e posibil. Si acum, desi esti la cativa metri distanta de mine, vreau sa te tin in brate si zambesc ca o proasta gandindu-ma la tine. Te ador. Te iubesc. Nu am cuvinte sa descriu ceea ce simt pentru tine. Nu s-au inventat atatea cuvinte ca sa ma exprim cum trebuie. Pur si simplu cand te vad, cand esti langa mine, sunt moarta. Nu mai gandesc, doar simt. Te simt. Nu stiu cum reusesti sa faci asta, dar iti iese de minune.

TE
IUBESC!

luni, 24 octombrie 2011

Castigam ceva mai bun dupa.

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care poti sa le faci in viata este sa accepti ca ai pierdut ceva/pe cineva. Este greu sa treci peste chestia ca nu mai ai acel ceva, nu este normal sa nu ai acel ceva, nu mai e la fel fara acel ceva.
Este greu sa accepti ca trebuie sa traiesti fara persoana sau lucrul respectiv, te simti fara folos, te simti demoralizat, te simti ca ultima persoana de pe pamant. Da, este adevarat. Dar totusi, nu trebuie sa va plangeti de mila. Am si eu momentele mele in care ma plang, sufar, dar pana la urma realizez ca trebuie sa trec peste, si ca pana la urma asa e viata. Nu putem sa avem totul pentru totdeauna. Sau ba da, putem, dar... Asta este foarte rar, aproape imposibil, tinand cont de ceea ce vrem noi, oamenii. Bineinteles ca aici sunt exceptii si exceptii, dar totusi.
Nu spun ca eu sunt o fire puternica, nu sufar, sunt din piatra, etc. Nu. Am si eu suflet. Un suflet bun, poate prea bun, dar in ciuda tuturor dificultatilor prin care am trecut, am reusit sa trec mai departe in viata, am acceptat ca am pierdut ceva, dupa ce am incercat fara reusita sa-l recuperez, si am mers mai departe.
Pana la urma asta e viata. Pierdem, castigam, trecem peste. Si pana la urma, sa vedem partea buna a lucrurilor: dupa ce pierdem ceva, apare ceva mai bun care merita castigat, si castigam altceva in locul lucrului cel vechi.

[Aberatii dupa scoala. Posibil si din cauza discutiei filozofante cu profa' de engleza si blogurilor citite recent.]

miercuri, 19 octombrie 2011

Pauza geniala.


M-am saturat. Ma jur ca m-am saturat. Orice as face nu e bine. Dar de ce ma plang? De ce credeam ca de data asta va fi altfel? Nu stiu. Chiar nu stiu. Speram totusi sa fie totul ok, sa nu mai fie ca acum doua veri. Dar nu. Si partea amuzanta e ca mereu eu sunt de vina. Dar de ce inca ma mira? Nu stiu.
Poate sunt prea optimista, ma gandesc ca totusi, o sa ma inteleaga, dar nu. Termin cu una, dau de alta. Mi-a ajuns pana in gat. Indiferenta, sunt satula de indiferenta. Da, si eu am fost asa, dar mi-am revenit. Inca nu realizez ca am facut pasul asta. A fost greseala mea ca m-am apropiat de ea, m-am gandit ca poate-poate o sa ma inteleaga si o sa fie totul bine. M-am gandit ca o sa-i fie mai usor daca ma apropii de ea, o sa ne fie la ambele bine. Dar asa n-am facut altceva decat sa o fac dependenta de mine, si sa-i fie mai greu. Sunt constienta de greseala asta, dar nu am facut-o intentionat. Am facut-o in speranta ca o sa ne fie noua mai bine, si ne-a fost. O perioada.
Sunt satula de toate certurile posibile si imposibile. Si de unde pornesc certurile? Ca eu nu sunt o fiica perfecta. Wow. No shit. Niciodata n-am fost. Si nici nu voi fii vreodata. Incerc sa ii scot chestia asta din cap, dar nu reusesc. Sunt om. Gresesc, ranesc, si o iau de la capat. Dar nu mai suport, imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii. Ea nu stie ce simt, ea nu stie ca pur si simlplu nu mai suport sa o vad cum atarna dupa mine, tragand de mine sa stau numai in casa, pentru ca pur si simplu ma dezgusta.
M-am saturat de toate certurile posibile si imposibile. Toata viata mea a fost traita in certuri. Acum, cand intr-un final, sunt si eu fericita, trebuie sa strice ea totul? Chiar nu realizeaza ce face? Ma jur ca nu mai stiu ce o sa fac. Si prea mi-e teama sa nu fac ceva ce o sa regrete. Nu mai stiu ce sa fac, ce sa-i zic, cum sa-i explic... Nimic nu intelege. Dar nu, eu sunt prea mica pentru orice. Eu trebuie sa stau in casa cu fratimiu tot timpul, dar cand se intampla sa stau afara si sa uit de timp, gata, certuri, scandaluri. Lasa-ma dracu' in pace ca numai suport.
Si ceilalti! Ah! Am uitat ca totusi, eu trebuie sa fiu copilul perfect. Eu nu am voie la libertate. Eu ar trebui sa fiu ingradita in casa si sa stau inchisa acolo. Ah, ba nu. Sa ma duc si la liceu. Asta da. Eventual sa stau cu cartea in mana toata ziua, sa nu fumez, sa nu am prieteni, si sa am numai 10 la scoala. Daca nici media generala de 9,05 in clasa a 10-a nu le-a convenit, atunci ce vor de la mine? Nu sunt robot, totusi.
Prea mi-e teama sa nu intru iar intr-o depresie tot din cauza ei. Prea mi-e teama. Dar pana la urma eu nu am ce sa-i fac. Pana la urma, o data si o data trebuie sa ma accepte. Asta e.

[P.S.: Ii multumesc extrem de mult pentru criza de nervi pe care mi-a cauzat-o la scoala, cand eram in pauza. E bine ca nu s-a luat profu' de mine cand am trantit usa si nu a comentat nimic, vazand ca nu puteam sa ma opresc din plans.]

vineri, 14 octombrie 2011

Jurnal. Kind of.

De cateva zile sunt foarte obosita. Indiferent cat timp dorm acasa sau la scoala, nu rezist sa stau treaza mai mult de 12. Azi e o exceptie, deja e 12 jumate si inca imi mai tin ochii deschisi. E o chestie.
De cateva zile sunt pur si simplu obsedata de melodia lu Guess who - sex. Adica nu, nu sunt obsedata, pur si simplu nu mi-o scot din cap. Si nici nu pot sa ascult vreo alta melodie, doar daca mi se pune pata sa mai exersez partea lu' Busta din Look at me now. Doar atunci. Sau la scoala cu Patricia.
Da, faza azi cu mine si Patricia. Ii venise chefu' sa danseze prin clasa, si ii era rusine. Asa ca ne-am dus sa dansam in baie. Si incepem noi sa dansam, ne bunfnea rasu, si ne frecam la un moment dat de perete la misto, si a fost amuzant.
Da, e ciudat ca ma cert mereu cu ea din porcarii, pentru ca numai din porcarii ne certam, dar nu putem sa ramanem certate, decat maxim cateva ore. Si da, stiu, gresesc mult fata de ea cu multe chestii, asta e. Imi pare rau. Si partea naspa e ca sunt mult mai seaca, mai rece, cu ea, cu toata lumea. Cred. Nu stiu. O fi de la oboseala totusi, altfel nu stiu cum sa explic "schimbarea" asta a mea. Ma rog.
Si maine ma trezesc la 8. Macar dorm cu 2 ore in plus. 2 ore bune. Nu ma mai trezesc la 5 jumate, 6. E bine. Iar aberez. Se stie la mine: cand mi-e somn, vorbesc intr-una. Despre orice chestie imi vine in minte, orice chestie minuscula, indiferent daca e musca care tocmai a trecut pe langa mine sau despre norii care se misca pe cer. Nu conteaza. Trebuie sa vorbesc, pentru ca altfel adorm. Sau scriu, mai ales cand sunt la scoala.
Si mai nou sunt o mare, foarte mare pacatoasa. Am intrebat-o azi pe profa' de religie, din cauza lu' Patricia, daca este un pacat sa avem pierce-uri sau tatuaje. La care se uita la mine, dupa la urechea mea, si imi spune: "Da, este un pacat. Nu este mare, dar este pacat." E bine ca nu e atenta ca profa' de engleza sa imi vada si tatuajul. Sau l-o fi vazut si a tacut din gura. Dar da, sunt o mare pacatoasa. Fumez, beau, am pierce-uri, tatuaje, ce mai am...? A, da. Si cel mai mare pacat, sau ma rog, aproximativ. Sa te... sa faci dragoste cu cineva, sau sex. Pentru ca noi suntem nascuti in pacat, dintr-un pacat. Ce pacatoasa sunt. Naspa frate.

[Stiu, blogul mai are si postari gen jurnal, dar pana la urma, tin minte ca am scris mai demult ca blogul meu o sa devina ca un jurnal si astea, deci nu stiu de ce v-ati supara. Nu va convine ca nu aberez despre fiecare parte a vietii in general? Nu cititi. Pana la urma, nu sunt obligata sa nu scriu ce vreau. So idgaf. Amin.]

miercuri, 12 octombrie 2011

Decizii, decizii, decizii...

Decizii, decizii, decizii... De ce trebuie mereu sa alegem? De ce trebuie sa ne gandim atat de mult la unele alegeri pe care le-am face? Cum alegem? Viata este un drum intortocheat pe care il parcurgem si trebuie sa alegem calea cea buna.


Viata ar fi mai usoara daca cineva ar face alegerile corecte in locul nostru, dar... Care sunt alegerile corecte? De unde stim ca nu sunt gresite? Iar intrebari. Dupa ce ne ghidam in viata? Sa ajungem toti cu un salariu bun, o familie fericita; nimeni nu-si doreste ceva mai maret, mai special. In privinta acestui lucru, cu totii avem aceasi gandire. Vrem mereu mai mult, mai bun din ceea ce avem deja. Dupa aceea trebuie sa luam decizii.
Si iar am ajuns la acelasi subiect. Decizii, decizii, decizii... De ce trebuie mereu sa ne ingreunam viata si sa luam decizii? Dar totusi, cum le alegem? Oare cate persoane se gandesc la binele lor cand au de luat decizii importante si oare cate se gandesc si la binele celorlalti? Pun intrebarea astea pentru ca oamenii sunt egoisti, sunt foarte egoisti cand vine vorba de luat decizii. Cred ca o persoana din cateva sute, daca nu chiar mii se gandesc si la alte persoane cand ia o decizie. Multi iau decizii pripite, care le regreta dupa. Altii iau decizii la nervi, betie, etc. Multi nici nu iau decizii, isi simplifica viata enorm neluandu-le la timpul potrivit, dar oricum, dupa revin alegerile din care trebuie sa alegi, si mai multe, si mai multe, pana cand nu mai stii ce si cum sta treaba.
Deciziile se iau atunci cand esti in stare lucida, cand esti constient de urmari, de consecinte, de persoanele implicate, si nu te gandesti neaparat la binele tau, ci si la ceilalti.
Dar totusi, naspa frate ca multi nu stiu cum sa ia decizii. Dar si mai naspa e ca trebuie sa le luam o data si o data, de decizii nu scapam niciodata.

[Asta este o idee data de Marius, vroia sa scriu despre decizii la scoala, deci asa am facut. Cine mai vrea sa mai scriu despre ceva, spune-ti.]

marți, 11 octombrie 2011

Nebunie.

Uneori ma simt singura sanatoasa dintre toti nebunii. Sau invers. Singura nebuna dintre toti sanatosii. Dar hei! Parca eu sunt o drogata, cu caracter deviat, foarte irascibila. Asta s-a ajuns sa mi se zica pana la urma de ... un strain. Nu conteaza ca sta in casa mea, conteaza ca e un strain. Ca pana la urma nu am nici-o treaba cu el, absolut nici-o treaba. Decat cateva amintiri urate. Dar trecem peste.
Da, sunt nebuna. Uneori ma uimesc si pe mine. Dar nebuna in sensul bun. Ca uneori mai am apucaturi ciudate si reactionez ciudat, e altceva. Dar tot eu am nevoie de un psiholog. E bine de stiut. Eu, care vreau sa fac facultate de psihologie, sau ma rog, ca a doua facultate, sa am nevoie de un psiholog. E amuzant.
In ziua de azi, tot ce e normal in general, e anormal pentru oamenii din jur. Exemplu: mie mi se pare normal ca atunci cand astepti o masina/metrou/tranvai, sa lasi intai lumea sa coboare si dupa aceea sa te urci si tu in masina/metrou/tranvai, dar nu. Normal e sa te urci asa fara nici-o chestie, fara sa te intereseze daca lumea coboara sau nu, etc. Aici daca as da exemple, nu as mai termina.

Ma rog. In alta ordine de idei, eu sunt nebuna.

Acum sa zic ceva si despre viata mea mirifica? Azi nu mi-a sunat ceasul, si am intarziat o ora la liceu. A lesinat un coleg, 2 ore de franceza nu le-am facut, colege care fac crize de nervi. Plictisitor.

vineri, 7 octombrie 2011

Spital.

Uhu! A doua oara in viata cand mi se fac perfuzii. Ce dragut. Si stateam eu aseara frumos, mi se facea perfuzia, si ma uitam la Naruto. Dragut. Asistenta mi-a spart si o vena, dar nu mi s-a invinetit.

Asa, ca sa o iau cu frumosul de la capat, aseara, in urma unei decizii "intelepte" am ajuns la spital. Pe mine de 3 zile ma durea burta incontinuu, si nu mai puteam. Plangeam de duere. Si ma rog. Mi-au bagat perfuzii, mi-au facut analize. Chestii d-astea. Acum tre' sa iau medicamente si sa tin regim. Genial. Mi-am facut deja planuri cu ce pot sa mananc. Whateva'. Mi-e lene sa mai scriu si mi-e sa nu apas pe taste prea tare ca sa-l trezesc pe Razvan. Ii multumesc din suflet ca a venit cu mine aseara.

joi, 6 octombrie 2011

Eu.

Urasc autoportretele, autodescrierile, but whateva'. Asta am chef sa scriu acum, asta scriu.

Eu sunt o fata oarecare, dar care nu e la fel ca celelalte. Bun, toate fetele zic asta, mai ales cand iubitu' se desparte de ele, ele vin cu replica geniala: "Nu o sa mai gasesti niciodata una ca mine! Nici una nu e ca mine!" sau chestii d-astea. Dar eu chiar pot sa zic ca sunt diferita, sunt pur si simplu ciudata, multe chestii.

Nu mi-a placut niciodata sa fiu admirata. Ok, e frumos cand iti spune cineva: "Ce frumoasa esti azi!" sau "Cat de draguta esti!" dar nu periodic. Nu suport cand lumea, sau mai bine zis baietii incep sa se uite la mine pe strada intr-un anumit fel, sau mai rau, sa ma fluiere si sa inceapa sa se bage in seama cu mine. Nu mersi. Nu mi-a placut niciodata sa fiu ca celelalte fete, asta este marele motiv pentru care nu sunt asa feminina. Adica e ok ca la un eveniment sa fiu eleganta, sa port tocuri de la 13 in sus, sa fiu eleganta, dar pur si simplu urasc sa fiu in fiecare zi imbracata asa. Ma mai apuca si pe mine damblaua destul de rar sa vreau sa fiu eleganta, sa mi se puna pata: "Gata, azi vreau sa port tocuri!" dar foarte rar. Singurul lucru de fata, ca sa ii zic asa, care imi place la nebunie este machiajul. Imi place sa ma machiez si sa machiez si alte fete. De fapt nu imi place, iubesc lucrul asta. Dar si asta are o limita. Cand machiez pe cineva, sau pe mine, nu-mi pun o masca pe fata care acopera frumusetea naturala, nu. Da, imi place sa ma machiez strident, dar doar la ochi, nu si la fata, sa se vada dunga de fond de ten, si sa ai o nuanta pe gat si alta pe fata.
Cum am mai zis, sunt ciudata. Gandesc intr-un mod ciudat. Mi se intampla multe lucruri in care nu cred, si desi se petrec, tot nu cred in el. Tot sceptica raman. Cand sunt nervoasa nu incep sa fumez tigara dupa tigara, decat foarte rar, nu incep sa tip, sa urlu, sa sparg, sa bat. Nu. Tin in mine. Tin in mine pana cand plang si ma calmez. Si daca nici plansul nu ma ajuta, atunci bag tigara dupa tigara. Sunt una dintre putinele fete care nu pune pret pe aparente. Foarte putine fete mai pun pret azi pe suflet, pe frumusetea interioara. Pana la urma, putem sa fim cele mai frumoase, dar daca suntem niste scorpii, pentru ce e buna frumusetea? Pentru a-i atrage pe altii. Si pentru a profita de ei. Corect. Sunt o fire hotarata, de obicei, cand vine vorba de decizii importante, dar cand vine vorba de decizii minore, ma pierd. Cam asa e si cu starea mea de spirit in general, se schimba foarte repede. Acum 5 minute plangeam in hohote, in urmatoarele 5 minute am o criza de ras. Eu nu pot sa ma enervez usor. Iti trebuie timp si rabdare sa ma enervezi, dar daca ma atingi la punctul slab si insemni ceva pentru mine, izbucnesc. Imi place foarte mult sa vorbesc cu lumea, sa le ascult problemele, sa le dau sfaturi, sa-i ascult. Poate din cauza asta vreau sa fac psihologie. De mica am vrut sa nu depind de nimeni, niciodata. Sa fac totul prin propriile puteri. Nu sunt genul care sa ma plang de orice chestie posibila si imposibila. Dar doar atunci cand e cazul. Sunt o fire dificila, ca sa ma cunosti iti trebuie timp. Si pentru ca iti spun unele lucruri despre mine asta nu inseamna ca gata, ma cunosti, cum au unii impresia. De foarte multe ori, de fapt mai de fiecare data, fac pe proasta in multe situatii. Daca nu arat ca stiu un lucru, si il tin pentru mine, nu inseamna ca nu stiu, pur si simplu nu arat. Nu arat multe lucruri, sentimente, pe care de multe ori ar trebui sa le arat. Dar asta sunt eu. Nu stiu... Nu stiu ce mai pot sa zic, pentru ca lucrurile astea mi-au trecut prin cap. Si e ciudat, dar asa ma mai cunosc si eu putin.

miercuri, 5 octombrie 2011

Dati-va singuri seama de tot.

Eu de obicei foarte rar scriu versuri, adica, foarte rar. Azi, la orele de latina, in lipsa de ocupatie, am inceput sa scriu...

Totul s-a intamplat cand nici prin cap nu imi trecea,
Totul s-a intamplat cand inima mi se stingea
Abrupt; lumea pentru mine n-a mai prins culoare
Vreodata, ca sa-mi simt inima batand tare.

Totul pentru mine acum pare o iluzie,
Vise hranite in mine ca printr-o perfuzie,
Simt cum luciditatea moare in fiecare zi;
Sper doar ca n-o sa traiesc intr-o lume atat de gri.

Acum, simt caldura soarelui intrandu-mi in piele,
Vad tablouri complexe in loc de simple desene;
Simt cum viata mea simplistica capata un nou sens,
Fericita cand imi spun in sine ca invat din mers.

Imi place starea si sincer n-as da-o pe nimic,
Totul incepand de la un lucru atat de mic...
Mai multe nu spun, dati-va singuri seama de tot
Sensul poeziei, de exprimat altfel nu pot.

marți, 4 octombrie 2011

Universul din noi.

Profa de franceza: "Fiecare dintre noi suntem o lume cu caracter irepetabil". Frumos spus. Da, fiecare dintre noi avem o lume a noastra, care este refugiul nostru, in care putem fi noi, noi cu adevarat.

Fiecare dintre noi suntem centrul universului personal, in care ne formam, in care noi contam. Cu totii suntem egoisti, ne gandim la binele nostru inaintea binelui altora. Ma intreb, oare ce se intampla cand te sacrifici pe tine pentru alta persoana? Inseamna ca iti place in universul lui mai mult decat in al tau? Exista instinctul de supravietuire, care este mai mult sau mai putin dezvoltat la fiecare in parte. Dar trebuie sa existe un echilibru, sa nu facem rau la altii atunci cand facem bine propriei persoane.

Fiecare avem propriile principii dupa care ne ghidam, propriile credinte, propriile reguli. Unele sunt influentate in mica sau in mare parte de societatea din care facem parte. Daca nu am avea principiile, regulile, lumea ar fi un haos total. Un haos iremediabil care ar porni tot de la noi, oamenii care suntem centrul universului personal.

Dar hai sa o luam asa, profa' a spus ca fiecare dintre noi e o lume. Fiecare dintre noi ne nastem, crestem, ne dezvoltam, imbatranim, si intr-un final, murim. Ca si o lume. Fiecare dintre noi avem la baza principiile si regulile, dupa care ne ghidam, dupa care ne dezvoltam. Din punctul acesta de vedere, toata lumea ar trebui sa fie egala. Pentru ca am avut cu totii sansa de a ne naste si a ne orienta in aceasta lume. Si totusi, nu suntem deloc egali.

luni, 3 octombrie 2011

Amin am spus.

Idei idei idei... N-am nici-o idee. Asta o sa fie iar un post de aberatii acute grave facute la plictiseala. Am facut azi in clasa versuri. Mi se par stupide, pentru ca nu-mi place cum imi ies versurile in romana. Imi plac mai mult in engleza, dar daca totusi, eram in ora de romana, macar sa le scriu asa. Ma rog.

Stau si ma uit pe pereti si ma gandesc despre ce as putea scrie... Mi-ar placea sa stau singura, cu cineva, si asta imi aduce aminte de ceva ce am scris in clasa. Dar nu stiu daca ar fi bine sa scriu pe blog sau nu, dar de ce nu pana la urma?

"Mi-ar placea sa stau cu cineva, cu un el, pe care sa-l iubesc, sa stiu ca impart totul cu el, toate grijile, toate dezamagirile, toate marile bucurii, toate reusitele, tot. Vreau sa stiu ca un el ma asteapta mereu acasa, cand eu vin mai tarziu de la munca, pe mine, ca asteapta sa ma vada, desi stam impreuna. Vreau ca eu sa stau pe canapea, mancand popcorn, uitandu-ma la film, vazandu-l ca intra pe usa, se dezcalta, si vine la mine si imi da un sarut scurt si dulce. Mancarea il asteapta pe masa, il astept pe canapea ca sa manance si sa vina la mine sa ma ia in brate, si sa ma pierd in bratele lui. Mergem amandoi in dormitor. Eu imi dau jos halatul de baie pe acre il aveam pe mine si ma bag in pat. El se schimba, se baga in pat si ma ia in brate. Ma ghemuiesc la pieptul lui si pot sa dorm fericita acum..."

Da, stiu, sunt o romantica incurabila. Sunt o proasta incurabila. Amin.