Ar fi frumos...

Ar fi frumos sa nu ne mai certam din cacaturi, ci atunci cand ma vezi nervoasa sa imi zambesti si sa ma iei in brate soptindu-mi: "Gata scumpa mea, nu mai vorbi." si dupa sa ma saruti dulce, incet, sa simt cum pamantul de sub picioare imo fuge.
Ar fi frumos sa ne mai plimbam ca doi indragostiti in parc, sa zambim, sa ne simtim bine si sa nu imi dai drumul la mana.
Ar fi frumos sa stam in pat si sa ne uitam la un film, sa ma tii in brate si sa iti simt caldura corpului, sa ma simt protejata, sa te vad ca iti place sa stai cu mine.
Ar fi frumos sa gatim impreuna, sa te vad cum te implici, sa te vad concentrat, sa te vad cum te chinui sa faci un lucru, lasand-ul balta si cerandu-mi ajutorul, iar eu sa zambesc si sa te ajut cu mare drag.
Ar fi frumos ca uneori sa ma surprinzi luandu-ma in brate si sa ma ridici de la pamant, sa ma invarti. Ador lucrul asta.
Ar fi frumos ca dimineata, cand ma trezesc, sa simt miros de cafea in camera. Sa imi dai cafeaua si sa imi spui: "Buna dimineata iubito."
Ar fi frumos daca mi-ai arata ca iti place sa fii cu mine si ca ma iubesti, macar asa, cateodata.
Ar fi frumos...

Post. Ora de filozofie.

Stau uneori, ca in acest moment, si ma gandesc cat de imposibila sunt. Cat de multe vreau. Cat de javra sunt. Ca poate nu merit multe. Ca poate era mai bine sa... Nu. Mi-e greu sa cred ca inca am momente in care nu ma recunosc, in care ma transform in altcineva. Vreau sa raman aceasi persoana care imi doresc sa fiu. Vreau sa ma abtin de la unele lucruri care nu-si au rostul, vreau sa am stabilitate, vreau sa ma bazez pe mine si nu pot. Ma blochez. Nu mai am incredere in mine si e dureros sa ma consider buna de nimic, desi stiu ca nu-i asa. Stiu ca nu sunt in felul asta dar asa ma simt, iar asta parca ma frustreaza si mai mult, e si mai dureros. Si vreau sa stiu tot, sa stiu in ce ma bag. Si vreau atat de multe, incat stiu ca niciodata nu o sa fiu multumita. Sunt constienta ca eu nu pot sa fiu fericita decat pe perioade foarte scurte de timp, din cauza dorintelor si aspiratiilor mele, pentru ca stiu ca oricat as incerca sa fac lucruri pe care le doresc, nu am incredere in mine iar lucrurile devin esec pentru mine. Dar asta e. Incerc sa ma acomodez si sa nu tin cont de ce se mai intampla prin jurul meu, sa gasesc stabilitate in orice prind. Asa ca de azi inainte chiar o sa incerc sa schimb unele lucruri, dar nu stiu, nu promit nimic. O sa incerc.

Dragostea te transforma.

Va veni o zi in care vei vedea tot ce pana astazi nu ai avut ochi sa vezi. Va veni o zi in care o sa spui: "Ai avut dreptate." Va veni o zi in care o sa iti deschizi ochii si inima indeajuns sa vezi ce si cine sunt cu adevarat, pentru ca, desi ti-am aratat prin multe feluri cine si ce sunt, m-ai acceptat asa cum sunt, dar in acea zi nu o sa-ti vina sa crezi ce ascund in sufletul si inima mea. Poate fi coplesitor modul in care te iubesc, poate este prea mult pentru tine, dar nu pot sa fiu altfel. Nu pot sa ma schimb si sa iti arat mai putine. Va veni o zi in care iti voi arata si iti voi spune ce nu am avut curajul pana acum, dar mai este timp pana atunci. Pana atunci mai ai de descoperit, pana atunci trebuie sa te multumesti cu ce ai, pana atunci va trebui sa te pregatesti, ca daca se intampla sa ma "transform" si te prind nepregatit, nu ai putea sa rezisti. 

Pana atunci sunt fericita, incerc sa ma acomodez cu mine, mai mult decat sunt acum, pana atunci te iubesc. Si te voi iubi mereu, iti jur. Recunosc ca m-am indragostit permanent si iremediabil de tine, iar o parte din tine merge cu mine oriunde ma duc si eu. Dragostea te transforma.

M-am trezit...

Sentimentul de liniste si pace s-a asternut peste mine. E bine. E bine sa nu mai stau sa ma gandesc la toate lucrurile care n-au explicatie, la toate lucrurile care sunt de fapt banale. E bine sa nu ma mai agit pentru ceea ce merit, ci pur si simplu sa primesc. E bine sa nu mai plang. E bine sa ma gandesc la toate lucrurile bune pe care le am.

Nu credeam ca o sa mai fiu asa prea curand. Parca... parca o ceata s-a asternut peste mine, peste sufletul meu, peste ochii mei, si acea ceata nu ma lasa sa vad sau sa simt lucruri bune, erau doar seci, reci, si atat. Nu mai puteam sa ma bucur de fiecare lucru pe care viata il are de oferit. 

M-am trezit la realitate, iar intr-un final, vad si eu luminita de la capatul tunelului...

...one shot for my sorrow.

Si iar am adormit cu lacrimi in ochi, sperand sa treaca noaptea mai repede si dimineata sa ma trezesc bine-dispusa, dar sper degeaba. Si de-abia acum realizez ca oricat de buna as incerca sa fiu, nu o sa ma ridic niciodata la nivelul asteptarilor celorlalti. Si frate, chiar incerc sa fiu indeajuns de buna macar la un nivel mediocru, dar nu multumesc pe nimeni, oricat de mult as incerca. Nu ma multumesc nici macar pe mine. Ajung la concluzia, din nou, ca sunt inutila, ca nu mai pot face pe nimeni fericit...

Poate ca incerc prea mult si uit de miciile detalii care ajung sa ii faca pe toti din jurul meu fericiti, poate nu sunt chiar atat de atenta, sau poate sunt atat de satula si de sictirita incat ma pot vedea doar buna de nimic.

Chiar am nevoie sa fiu apreciata pentru ceea ce sunt. Cer prea mult, am inteles. Dar de ce m-ar aprecia altii? Adica mai bine sunt tratata cu indiferenta decat cu multumiri si aprecieri. Am si eu un suflet care se hraneste cu iubire, cu cuvinte frumoase, care s-a saturat sa fie hranit cu mistouri si batai de joc. Ma doare cand vad ca incerc sa fac un lucru dragut, simplu, care inseamna mult pentru mine, iar ceilalti n-au nici-o treaba, sunt atat de indiferenti...

Pentru ce ma mai strofoc atat sa fiu buna cand nimeni nu ma apreciaza?

One shot for my pain...

Imi place sa ajut lumea din jurul meu, prietenii, cine apeleaza la ajutorul meu, fac asta cu mare placere. Dar in schimb, nu primesc nici macar un sfert din cat dau. Uneori stau si ma gandesc ca nu am o prietena pe care sa o sun la 3 dimineata si sa ii zic: "Plang...", iar ea chiar sa ma linisteasca, aud decat simplele si banalele: "Hai, gata, e ok, o sa treaca totul." Mda, mersi mult. De aceea am preferat sa fiu pe cont propriu, iar atunci cand am nevoie de cineva sa ma asculte, iau o foaie si incep sa scriu. Foaia ma asculta mereu, nu imi reproseaza nimic niciodata, dar parca tot nu e la fel. Nu, nu ma plang, imi e bine asa cum sunt, ma limitez doar la ce am, m-am adaptat deja. Ma ascund in melodii, versuri si texte atunci cand nimeni nu e capabil sa ma asculte. Am nevoie doar de un pix si o foaie. Atat. Prefer sa-mi fumez singura tigara si sa-mi beau la fel de singura cafeaua, decat ca altii sa aibe impresia ca ma rog de ei sa vina cu mine. Si cel mai ciudat este ca nu sunt o fire singuratica, dar nu mai am nevoie de altii sa ma asculte, cand singura imi astern gandurile in ordinea pe care o vreau, si nimeni nu ma judeca. 

In acest amalgam de ganduri si fapte, am nevoie de cineva care sa ma ajute sa ma ridic atunci cand sunt la pamant, si fizic si psihic, am nevoie de cineva care sa ma sprijine cand nu gasesc ajutor, vreau sfaturi atunci cand gresesc, caut o persoana alaturi de care ma pot maturiza, caruia sa-i fiu alaturi si fara de care nu pot sta. Toata lumea are nevoie de acest cineva. Pentru mine, cel mai greu lucru pe care pot sa-l cred este ca am gasit aceasta persoana, o fiinta care este combatibila cu ce am eu in minte, care desi nu este persoana perfecta, este perfecta pentru mine, cu bune si rele.

In mod inconstient am nevoie de el mai mult decat orice, doar pentru ca vreau sa-l vad maturizandu-se alaturi de mine, sa invatam fiecare din greseala celuilalt, sa il simt alaturi si sa ii vad ochii stralucind de fericire. Probabil, cea mai mare multumire pentru o persoana care iubeste este ca persoana iubita sa fie fericita din cauza ei. Din punctul meu de vedere, acest lucru te face sa uiti de toate nemultumirile si insecuritatile tale, ceea ce duce la multumirea de sine, te face fericit cu tine insuti, oricat de demoralizat ai fii. Este un sentiment placut, acela de a fi important pentru cineva, sa stii ca o persoana are nevoie de tine, nu pentru ceva anume, ci de tine ca un tot. Te face sa te gandesti: "Uite ca sunt importanta pentru cineva, nu sunt inutila...", sau cel putin asta e doar gandirea mea si atat. 

Si totusi, sunt singura, dar am cea mai importanta persoana alaturi, vreau dar nu vreau mai mult, sunt intr-o continua schimbare si visez mult, foarte mult... 

Fericire?

Nimeni nu o sa stie si nici nu o s afle vreodata ce a fost si inca se afla in sulfetul meu, in inima mea. Amintiri in ceata care imi tot revin in cap si care nu ma lasa sa dorm, nopti albe din cauza lacrimilor care nu se mai opreau, dar ... E ciudat, dar nu cred ca o sa fiu vreodata fericita pe deplin. Nu cred ca o sa ating absolutul fericirii, acel moment de catharsis, pe care toata lumea si-l doreste. Eu de abia acum realizez ca nu sunt facuta sa fiu fericita. As minti intr-un mod ingrozitor daca as spune ca eu mereu sufar, nu sunt fericita, sau alte d-astea. Sunt fericita, dar intr-un mod mediocru, am cunoscut si o fericire deosebita, dar a fost de moment, nu o stare constanta.
Gata, ajunge. Am prea multe stari deodata si nu mai stiu ce sa scriu...

Era o floare incantatoare, raman acum amintiri chinuitoare...

Si e bine ca n-am sters blogul...

Si incerc sa rezist. Nu pentru mine, pentru altii, pentru cei care ma iubesc, si imi doresc binele, pentru cei care vor sa ma vada fericita, pentru toti care ... nu stiu. Care imi vor binele. Si viata iti da lovituri, si esti demoralizat, ti-a dat-o atat de bine, incat nu crezi ca te mai ridici. Dar trebuie sa treci peste, asa e viata, nu e usoara, toti au zis ca e grea. Iar aberez. Ascult muzica si am chef si de versuri, de scris, nu stiu.

Vreau sa-ti spun ca-ti sunt alaturi, la bine si la greu,

Incerc sa fiu tare si pentru tine, dar nu reusesc mereu,

Ma gandesc, ca poate, nu reusesc sa fac nimic,

Dar macar incerc sa fac ceva, tu intelegi ce vreau sa zic?

Sunt uimita cum un om poate fi atat de dezamagit de actiunile sale, si de ceea ce face, oarecum. E greu atunci cand esti jos, cand ai cazut, dar conteaza foarte mult sa ... nu stiu, sa ai pe cineva alaturi, sa te ajute sa treci peste. Problema este daca poate si acea persoana sa fie tare. Nu stiu. Incerc sa ma descarc, fara lux de amanunte, si ma simt mai bine, un pic, acolo putin de tot. E bine ca n-am sters blogul.

Amin.

Mda. Nu mai pot sa mai zic nimic. Sunt o proasta. O proasta incurabila, careia daca ii e rau, nu-i e bine, daca ii e bine, nici atunci nu-i bine. Ma mananca in cur sa stric toate lucrurile frumoase si sa gresesc mereu. Stiu asta. Si stiu ca scuzele deja nu mai inseamna nimic, chiar daca mie imi pare cu adevarat rau. Dar... gata. Serios. Gata. Stiu ca se zice ca un om nu se poate schimba in cateva zile sau ceva de genu, dar nu ma cunoasteti pe mine. Aberez atat in lipsa de ocupatie. Urasc cand vreau si am atatea de spus dar nu pot. Cam asa sunt eu acum. Oh Doamne, gata. Termin cu aberatiile. Amin.

Sec.

Ma gandeam... M-am saturat sa ma gandesc ca mereu totul o sa fie bine, cand de fapt, stiu suta la suta ca nu e asa, m-am saturat sa fiu optimista cand stiu clar ca genul meu e sa fiu pesimista, m-am saturat sa ma gandesc la tigari si sa imi fac pofta singura cand vreau sa ma las de fumat. Da, azi e o zi dintr-o mie, in care eu n-am pus gura pe tigara, si sincer mi-e bine, dar e doar chestia aia ca parca as vrea sa tin o tigara in gura, nu neaparat sa fumez, si pana mea, imi fac singura pofta, fara sa vreau.

Meh, oricum, nu stiu, aveam chef sa scriu. Poate o sa ma las de fumat, n-ar fi ceva wow, sau ciudat, cel putin pentru mine. "Uita de tot, uita de tot, uita de lume, de sentimente, de suflete pereche, de soapte la ureche, fii rece..." Imi tot revine in gand melodia asta. Hmm... Mi-e dor, da nu stiu de ce, mi-e bine, dar parca mi-e rau, mi-e frica. 

Am o imaginatie foarte bogata cand vine vorba sa-mi vad viitorul, si imaginatia asta este putin sadica, si intunecata, si mi-e frica de viitorul meu. Mda. Si uite ca am mai si scris. Sec. Si astea sunt aberatii d-alea de vara, din vacanta de vara.

Blog nou?

Hmm, pentru cei care nu au observat, si pentru cei interesati, am facut un blog nou, pentru make-up, unghii, si lucruri d-astea, mai de fete, asa ca cine e curios, sa se uite aici: http://mandmakeup.blogspot.ro/ .

Astept pareri!

My angel ♥

Si nu inteleg cum poti sa faci din mine ce vrei. Atatea sentimente puse, atatea sacrificii… Am cedat, am cedat in fata ta, si uneori imi pare rau. Pentru ca nu mai sunt cine eram, si poate acum imi era mai bine. Dar dup-aia imi amintesc cat te iubesc, si cum imi place sa te tin in brate, si cum ma alinti, si … Oh Doamne, toate atingerile, si toate saruturile, si se duce orice gand. Si frate, te iubesc, mai mult decat orice, si mi-ar placea sa te iau de mana si sa te fac sa zbori. Sa lasam totul in urma si sa fim doar noi, doi copii care se iubesc pana la cer si inapoi, si nu si-ar da drumul la mana orice s-ar intampla. Imi place sa cred ca iubirea noastra e speciala, chiar daca tu nu crezi, dar lasa-ma in damblalele mele sa traiesc in lumea mea, unde eu sunt o fata speciala, si prin “speciala” ma refer iubita de catre tine.  Pentru ca imi place cand ma faci sa simt asta, cand simt ca toata lumea e a mea doar din cauza ca te am pe tine. Oh Doamne, as putea sa stau ore in sir ca sa scriu tot ce simt pentru tine, as putea sa scriu o eternitate despre noi si nu m-as putea satura, si nici termina vreodata. Esti ingerul meu intr-o lume in care haosul domina, si vreau sa te am langa mine pentru eternitate. Te iubesc.

Vise...?

De cand suntem mici visam la anumite lucruri. In special la viitor. Majoritatea fetelor viseaza ca intr-o buna zi, printul lor fermecat o sa vina la ele, incalecat pe un cal alb cu parul de matase, printul, blond cu ochi albastri, zambind fermecator, iar ele or sa se indragosteasca iremediabil la prima vedere, de la prima privire, prima atingere, si or sa traiasca cu el toata viata. Intre timp, ele au o slujba bine platita, cu care sa-si poata permite toate hainele in tendinte, farduri, parfumuri, plus o casa cu o gradina plina cu flori care mai de care mai colorate si parfumate, si piscina in spate care are si topogan. Cand vin acasa de la munca sa se puna pe un sezlong in constumul lor de baie, probabil ceva cu animal print, si sa le aduca servitoarea cocktail-ul lor preferat, in timp ce acel print despre care vorbeam mai devreme le unge cu crema autobronzanta.

Eh, ce viata. Eu de exemplu, nu visam la nimic din toate astea. Eu pur si simplu vroiam... Vroiam de mica sa ma descurc singura. Sa stiu ca nu depind de nimeni, sa stiu ca am libertatea pe care o vreau, sa stiu ca am pe cineva care sa il iubesc si sa ma iubeasca, si care sa fie cu mine la bine si la greu, si... Nu stiu. O slujba care sa imi placa? Mda, cam asa ceva. 

Nu pot sa spun ca eu, in momentul de fata, sunt nemultumita cu viata mea, este destul de buna, sunt linistita, sunt fericita, dar ca la orice persoana, mai sunt si suparari, si cazaturi, tot felul de obstacole pentru a fi mai puternic. In momentul de fata, singura "dorinta", sau mai bine zis, "vis" din copilarie care mi s-a si indeplinit, este acela de a gasit pe acel cineva cu care sa pot sa stau, si sa il iubesc, si sa ma iubeasca. E ciudat, ca atunci cand venea vorba de baieti, vroiam pe cineva care... cum sa zic eu... sa am siguranta zilei de maine, sa stiu ca ma pot baza pe relatie, sa stiu ca pot sa imi vad viitorul cu el, si uite ca mi s-a indeplinit visul. Stau cu un baiat care merita tot ce-i mai bun, il iubesc, ma iubeste si el pe mine, si ma indragostesc pe zi ce trece si mai mult de el, desi stau 24 din 24 cu el. Tot timpul. Nu pot sa dorm o noapte fara sa il iau in brate, sau fara sa il ating macar, si tot felul de lucruri de indragostita cu care as putea continua dar stiu ca vreau sa scriu despre altceva.

Asaa, deci. Chiar ma intreb cum o sa arate viata mea cam in... 5 ani. Liceu terminat, munca, facultate. Poate o sa am un loc de munca bun, unde sunt platita bine, poate o sa am casa mea de care sa am grija, poate chiar o sa fiu o mama tanara. Stau si ma gandesc ce-mi rezerva viitorul, dar nu vreau sa ma grabesc; vreau sa ma bucur de tot ce-mi ofera viata si sa fiu pregatita pentru tot ce o sa vina.

Da, o sa fie.

E ciudat,bine,frumos. Incerc sa nu mai gandesc, gandesc prea mult. Asta e defectul meu principal. Gandesc prea mult cand nu trebuie. Nasol. Gata. Nu mai vreau sa gresesc. Sunt optimista. O sa fie totul bine. Da, o sa fie...

Oh Dear.

Uneori stau si ma gandesc daca e bine ce am ales, daca sunt bune deciziile pe care le-am luat, daca totusi, am gresit... Stau si ma gandesc la lucrurile pe care le-as fi putut avea, sau lucrurile pe care le-as fi pierdut. Si imi spun: "Gata Mari, nu te mai gandi." Si nu ma mai gandesc, dar... peste timp si timp imi revin unele lucruri in minte. Si sunt atatea amintiri, care doar atat au ramas, amintiri, pe care vreau eu sa le pastrez in suflet. O plimbare prin parc, o zi ploioasa la mare, certuri care au devenit saruturi, greutati peste care am trecut... Nu stiu, simteam nevoia sa scriu. Nu despre ceva anume, ci doar asa, aiurea, pentru ca ... pur si simplu simteam nevoia. O imbratisare, o bricheta stricata, un trandafir rupt de langa o benzinarie si pus in par... Bine, gata. Deja ma gandesc la mai multe lucruri legate de mai multe persoane. Nu conteaza.

Conteaza ce am acum, si conteaza sa pretuiesc amintirile, bune, rele, asa cum sunt ele. Nu regret nimic din ce am facut pana acum si imi e bine asa cum sunt acum. Dar pur si simplu mai simt nevoia sa-mi impartasesc din amintiri, nu vreau sa le retraiesc sau ceva de genul. Punct.

Hai sa mai si scriu.

Sa scriu, sa nu scriu, ce sa fac? Mi-e dor de momentele cand sentimentele mele se asternau pe foaie, oricine citind dupa simtind pe propria piele ce simteam si eu in momentele cand scriam. Ce s-a intamplat cu mine? De la ce a pornit toata treaba cu scrisul? Ah, da, stiu. De la colega-mea care a spus ca ar trebui sa scriu ca sa ma descarc. Si dupa am tot scris. Si inca as mai avea multe de scris, dar parca nu-mi mai vin cuvintele ca inainte, parca n-ar mai avea sens, parca nici hartia nu ar mai suporta s-o mazgalesc cu aberatiile mele. Dar uneori as mai vrea sa-mi petrec cateva minute din viata mea atat de neinteresanta si normala si plictisitoare pentru a-mi recunoaste setimentele si a-mi repeta trairile pe o foaie. Doar in cazuri extreme am "curajul" sa-mi mai impart sentimentele cu foaia. Dar acum sunt linistita, si e bine, pentru ca nu mai suportam tot ceea ce se intampla prin jurul meu. Am trecut dintr-o perioada din viata in alta. Pana la urma: "tot raul spre bine". Pana la urma, perioada asta in care eu nu am mai scris a fost mai mult o perioada in care eu m-am regasit, mi-am dat seama de ce vreau sa fac in continuare, de ce am nevoie pentru a fi fericita, de ceea ce sunt, de cine sunt. Nu pot sa zic ca sunt multumita cu mine, dar totusi, se poate si mai rau. Imi place. Asa cum sunt, imi place, pentru ca asa trebuie. Pentru a fi fericita in viata si a ma bucura de tot ceea ce are sa-mi ofere, intai trebuie sa invat sa fiu fericita cu mine.

[Pentru ca nu am mai scris de atat de mult timp, si ca de obicei, inspiratia ma apuca prin clasa, pe la orele de franceza.]

Totul pentru nimic.

"Viata mea nu o sa mai fie cum a fost pana acum. Nu stiu daca ar trebui sa iau aceasta lovitura cu zambetul pe buze sau cu lacrimi, dar o sa fie total diferit. Am plans, o ora, doua, dar cat pot sa plang? Pana la urma eu imi continui viata, si aia e. Tot ceea ce trebuie sa fac acum este sa realizez ce se intampla in jurul meu si sa nu ma schimb. Am trecut eu si peste altele mai rele, acum de ce ar fi diferit? Cu chiu, cu vai, o sa ma descurc, si tot eu o sa ies invingatoare. Trebuie sa-i pastrez pe cei dragi langa mine, pentru ca momentan ei sunt singurii care imi dau puterea necesara de a continua. Viata... Viata e o curva, tre' sa stii s-o futi in gura."

Post scris cam acum o saptamana. Cand da, s-a intamplat ceva grav, dar era de asteptat. Cum am spus, trebuie sa-mi pastrez familia, iubitul, tovarasii, alaturi, pentru ca daca stau ca proasta singura, plang, si sufar ce rezolv? Asa macar stiu ca am persoane care tin la mine alaturi, si ma simt bine cu ei. Nu mai las sa ma afecteze treburi de genu'. M-am implicat prea mult, de fapt aproape deloc, si asta a fost. Pana la urma se putea si mai rau. Am incercat sa fac tot posibilul ca sa fie bine, si nu mie, celorlalti, dar degeaba, pentru nimic. Se pare ca n-am fost facuta sa am un tata. Asta e.

2012.

O Doamne, a trecut un an. Cu bune, cu rele, a trecut inca unul. Am avut persoane speciale langa mine anul asta, carora vreau sa le multumesc. Fara ele nu eram ceea ce sunt astazi. Acele peroane m-au format, chiar daca pe unele le-am pierdut. Asta e, viata merge inainte.

Cu bine, cu greu, am reusit sa trec anul cu zambetul pe buze, alaturi de niste persoane speciale, cu care m-am simtit foarte bine. Si cine s-ar fi gandit ca eu o sa fac o vizita bunicilor la 1 fara 20? Nu eu, in nici-un caz. Am ras, am plans, m-am bucurat, m-am suparat, am iubit, am urat. Ca in fiecare an.
Ce e mai special la anul acesta este ca m-am maturizat intr-un timp foarte scurt. Eu, fata care eram doar o copila, m-am schimbat enorm. Rad, glumesc, am crize de ras, dar percep lucrurile diferit. Oricum, azi a fost o zi speciala, ma rog, ieri, ca e trecut de 12. A fost ziua in care am inceput un an nou, si ziua in care fac 8 luni cu Razvan. Chiar daca e ceva mai putin "wow", pentru mine chiar e special. As putea sa stau toata noaptea sa vorbesc despre acest subiect, dar o sa imi las si subiecte de discutie pentru alte posturi.
Sper ca sa-mi iasa tot ce mi-am propus pe anul asta, pentru ca am o gramada de lucruri in minte. Si planuri. Si cate si mai cate. Pana la urma mai sunt 3 luni si 6 zile si vine majoratul meu. Cat de repede trece timpul... O Doamne!