M-am saturat. Ma jur ca m-am saturat. Orice as face nu e bine. Dar de ce ma plang? De ce credeam ca de data asta va fi altfel? Nu stiu. Chiar nu stiu. Speram totusi sa fie totul ok, sa nu mai fie ca acum doua veri. Dar nu. Si partea amuzanta e ca mereu eu sunt de vina. Dar de ce inca ma mira? Nu stiu.
Poate sunt prea optimista, ma gandesc ca totusi, o sa ma inteleaga, dar nu. Termin cu una, dau de alta. Mi-a ajuns pana in gat. Indiferenta, sunt satula de indiferenta. Da, si eu am fost asa, dar mi-am revenit. Inca nu realizez ca am facut pasul asta. A fost greseala mea ca m-am apropiat de ea, m-am gandit ca poate-poate o sa ma inteleaga si o sa fie totul bine. M-am gandit ca o sa-i fie mai usor daca ma apropii de ea, o sa ne fie la ambele bine. Dar asa n-am facut altceva decat sa o fac dependenta de mine, si sa-i fie mai greu. Sunt constienta de greseala asta, dar nu am facut-o intentionat. Am facut-o in speranta ca o sa ne fie noua mai bine, si ne-a fost. O perioada.
Sunt satula de toate certurile posibile si imposibile. Si de unde pornesc certurile? Ca eu nu sunt o fiica perfecta. Wow. No shit. Niciodata n-am fost. Si nici nu voi fii vreodata. Incerc sa ii scot chestia asta din cap, dar nu reusesc. Sunt om. Gresesc, ranesc, si o iau de la capat. Dar nu mai suport, imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii. Ea nu stie ce simt, ea nu stie ca pur si simlplu nu mai suport sa o vad cum atarna dupa mine, tragand de mine sa stau numai in casa, pentru ca pur si simplu ma dezgusta.
M-am saturat de toate certurile posibile si imposibile. Toata viata mea a fost traita in certuri. Acum, cand intr-un final, sunt si eu fericita, trebuie sa strice ea totul? Chiar nu realizeaza ce face? Ma jur ca nu mai stiu ce o sa fac. Si prea mi-e teama sa nu fac ceva ce o sa regrete. Nu mai stiu ce sa fac, ce sa-i zic, cum sa-i explic... Nimic nu intelege. Dar nu, eu sunt prea mica pentru orice. Eu trebuie sa stau in casa cu fratimiu tot timpul, dar cand se intampla sa stau afara si sa uit de timp, gata, certuri, scandaluri. Lasa-ma dracu' in pace ca numai suport.
Si ceilalti! Ah! Am uitat ca totusi, eu trebuie sa fiu copilul perfect. Eu nu am voie la libertate. Eu ar trebui sa fiu ingradita in casa si sa stau inchisa acolo. Ah, ba nu. Sa ma duc si la liceu. Asta da. Eventual sa stau cu cartea in mana toata ziua, sa nu fumez, sa nu am prieteni, si sa am numai 10 la scoala. Daca nici media generala de 9,05 in clasa a 10-a nu le-a convenit, atunci ce vor de la mine? Nu sunt robot, totusi.
Prea mi-e teama sa nu intru iar intr-o depresie tot din cauza ei. Prea mi-e teama. Dar pana la urma eu nu am ce sa-i fac. Pana la urma, o data si o data trebuie sa ma accepte. Asta e.
[P.S.: Ii multumesc extrem de mult pentru criza de nervi pe care mi-a cauzat-o la scoala, cand eram in pauza. E bine ca nu s-a luat profu' de mine cand am trantit usa si nu a comentat nimic, vazand ca nu puteam sa ma opresc din plans.]
Poate sunt prea optimista, ma gandesc ca totusi, o sa ma inteleaga, dar nu. Termin cu una, dau de alta. Mi-a ajuns pana in gat. Indiferenta, sunt satula de indiferenta. Da, si eu am fost asa, dar mi-am revenit. Inca nu realizez ca am facut pasul asta. A fost greseala mea ca m-am apropiat de ea, m-am gandit ca poate-poate o sa ma inteleaga si o sa fie totul bine. M-am gandit ca o sa-i fie mai usor daca ma apropii de ea, o sa ne fie la ambele bine. Dar asa n-am facut altceva decat sa o fac dependenta de mine, si sa-i fie mai greu. Sunt constienta de greseala asta, dar nu am facut-o intentionat. Am facut-o in speranta ca o sa ne fie noua mai bine, si ne-a fost. O perioada.
Sunt satula de toate certurile posibile si imposibile. Si de unde pornesc certurile? Ca eu nu sunt o fiica perfecta. Wow. No shit. Niciodata n-am fost. Si nici nu voi fii vreodata. Incerc sa ii scot chestia asta din cap, dar nu reusesc. Sunt om. Gresesc, ranesc, si o iau de la capat. Dar nu mai suport, imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii. Ea nu stie ce simt, ea nu stie ca pur si simlplu nu mai suport sa o vad cum atarna dupa mine, tragand de mine sa stau numai in casa, pentru ca pur si simplu ma dezgusta.
M-am saturat de toate certurile posibile si imposibile. Toata viata mea a fost traita in certuri. Acum, cand intr-un final, sunt si eu fericita, trebuie sa strice ea totul? Chiar nu realizeaza ce face? Ma jur ca nu mai stiu ce o sa fac. Si prea mi-e teama sa nu fac ceva ce o sa regrete. Nu mai stiu ce sa fac, ce sa-i zic, cum sa-i explic... Nimic nu intelege. Dar nu, eu sunt prea mica pentru orice. Eu trebuie sa stau in casa cu fratimiu tot timpul, dar cand se intampla sa stau afara si sa uit de timp, gata, certuri, scandaluri. Lasa-ma dracu' in pace ca numai suport.
Si ceilalti! Ah! Am uitat ca totusi, eu trebuie sa fiu copilul perfect. Eu nu am voie la libertate. Eu ar trebui sa fiu ingradita in casa si sa stau inchisa acolo. Ah, ba nu. Sa ma duc si la liceu. Asta da. Eventual sa stau cu cartea in mana toata ziua, sa nu fumez, sa nu am prieteni, si sa am numai 10 la scoala. Daca nici media generala de 9,05 in clasa a 10-a nu le-a convenit, atunci ce vor de la mine? Nu sunt robot, totusi.
Prea mi-e teama sa nu intru iar intr-o depresie tot din cauza ei. Prea mi-e teama. Dar pana la urma eu nu am ce sa-i fac. Pana la urma, o data si o data trebuie sa ma accepte. Asta e.
[P.S.: Ii multumesc extrem de mult pentru criza de nervi pe care mi-a cauzat-o la scoala, cand eram in pauza. E bine ca nu s-a luat profu' de mine cand am trantit usa si nu a comentat nimic, vazand ca nu puteam sa ma opresc din plans.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu