Alb.

Am un moment in care constientizez cat de... oarba am fost. Cat de mult doare, inca. Cate lacrimi am varsat, si care inca mai curg, inca mai aluneca pe obrazul meu. Am zis bine ca sunt masochista si imi place sa imi fac singura rau, sa ma joc cu sentimentele mele pana cand cedez. Dar nu inteleg... Cum am putut sa am acel val pe fata mea de nu vedeam nimic cum trebuie? De ce inca... Oh Doamne, sunt atatea lucruri in neregula cu mine. As vrea sa ma pot repara o data, sa-mi inchid amintirile intr-un colt al mintii si sa nu le mai gasesc niciodata, dar nu pot. Pentru ca inca ma dor, al dracu' de tare. Asta e, mi-am ales aceasta cale, nu regret nimic din ce am facut, regret doar ca inca nu sunt indeajuns de puternica, de nepasatoare, de rece. Nu mai pot, si imi pare rau.

Privesc monitorul si vad mult alb, asa este in mintea mea acum, asa este afara. M-am calmat.

Scrisoare catre tata...

Draga tata,

Iti mai amintesti ca, in tineretea ta, ai facut o greseala? Ca tu mi-ai dat viata? Iti mai amintesti tu oare ca ai o fiica de aproape 20 de ani? Putin probabil. In ultimul timp m-am tot gandit la tine, la noi, cum ar fi daca te-as vizita. Dar, stiind ca de aproape 13 ani nu ai mai dat nici un semn de viata si nici nu ai mai intrebat daca mai traiesc, probabil m-ai goni, in suturi. Probabil nu te gandesti si nici nu te-ai gandit vreodata cat rau mi-ai facut, doar pentru simplul fapt ca din cauza ta m-am nascut, dar si pentru bataile date cand eu eram doar un bebelus, pentru noptile in care te certai cu mama si mai ales, pentru palma pe care i-ai dat-o mamei. Pentru asta nu o sa te iert niciodata. Dupa ce ai plecat din casa noastra, mi-a fost foarte greu sa-mi revin, dar uite ca am reusit, desi am vrut sa ma sinucid la 6 ani. Din cauza ta. Iti dai seama? Ca un copil sa stie la numai 6 ani ce e aia sinucidere? Am vrut sa mor si am plans luni intregi din cauza ta. Sunt curioasa daca eu mai am frati sau surori, iar daca am, oare te-ai purtat mai frumos cu ei? M-ai urat cand eram mica, m-ai urat atat de mult incat ai fi fost in stare sa dai in mine pana cand nu as mai fi avut suflare. Sunt 13 ani in care nu ai vrut sa mai auzi de mine, in care nu te-ai interesat de mine. Oare cat rau ti-am facut cand eram mica? De ce nu ai putut sa ma iubesti asa cum eram? Am fost, sunt si voi fi mereu sange din sangele tau, dar nu a contat niciodata pentru tine. Mai am o singura poza cu tine, poza pe care mama ar fi vrut sa o arunce, dar am convins-o sa nu o faca. Este singurul lucru care imi mai aminteste de tine, pe langa faptul ca sunt fiica ta si exist. In poza aceea il vad pe monstrul care m-a creat, iar daca aceasta n-ar fi existat, ti-as fi uitat de mult chipul. Poate era mai bine.
Privesc in gol si ma gandesc la ce ti-as zice daca as fi fata in fata cu tine. Gol. Nu-mi vine nici cea mai banala conversatie in cap. Dar stiu doua lucruri: pentru mine nu a existat nici macar o secunda un tata, iar cel de-al doilea lucru este ca te urasc. Asadar, nu numai tu ai uitat de mine, si eu, dragul meu tata, te-am uitat. Tot ce a ramas acum, in capul meu, e doar o fantasma a trecutului, a copilariei mele, esti doar o persoana dintre miile de persoane pe care le-am cunoscut pana acum, dar, cel mai important, esti persoana pe care o urasc cel mai mult.

Fara titlu.

Am iubit mult, sau poate n-am iubit deloc. M-am indragostit de foarte multe ori, desi de multe ori eram doar... naiva. Am sarutat multe persoane, desi doar la cateva a insemnat ceva. 

De multe ori sunt curioasa ce m-as face fara el. Adica, ne-am desparti, ne-am vedea fiecare de viata lui si aia e. Dar de fapt n-ar fi asa. E dubios ca oricat de mult ne-am certa si oricat de mult ne-am dispretui pe moment, nu avem cum sa ne despartim. Nu avem cum. Suntem ca doua piese dintr-un puzzle, odata ce au fost potrivite, n-au de ce sa se desparta si continua restul puzzle-ului, viata. As vrea uneori sa stie cat de mult il iubesc, cat de mult inseamna pentru mine si ce se intampla cu mine atunci cand il vad, cand il simt, cand ma saruta, cand ma alinta... Sunt ca o fetita din liceu, indragostita de cel mai tare tip din liceu. Fix asa ma simt. Stiu ca e in multe feluri, dar e al meu si eu il iubesc cu toate defectele lui. 

In momentul in care vei avea in inima ta acest lucru extraordinar numit dragoste si vei simti adancimea, incantarea si extazul ei, vei descoperi ca lumea s-a transformat pentru tine. 

Am zis!

Si a venit si 2013, parca muream in decembrie anul trecut. 

Anul trecut. Ciudat suna cand zic asa, cand stiu ca s-au intamplat atat de multe in anul care tocmai s-a sfarsit,  cand stiu ca au ramas amintiri, care dor.

Dar gata, a venit un nou an. Un an care vreau sa fie diferit, care vreau sa fie special, in care nu mai vreau sa mai existe suferinta. Vreau atentie, vreau dragoste, vreau fericire, pentru ca m-am saturat sa cred ca sunt blestemata. Ma simt blestemata pentru ca nu puteam sa fiu fericita cu adevarat. Dar vreau sa se schimbe toate astea, chiar am nevoie de fericire. Dupa toate ploile din viata mea, vreau sa rasara si soarele pentru mine, macar o perioada, pentru a-mi reveni si pentru a imi recapata increderea, puterea si vointa din mine.

Da, anul acesta o sa fie altfel. In primul rand, o sa ma bucur intai de mine si tocmai dupa aceea, de ceilalti. O sa ma apreciez pe mine prima oara si o sa imi dau si eu, macar un an, importanta de care am nevoie. Anul aceste o sa fie diferit. Am zis!

Oh Dear.

Uneori stau si ma gandesc daca e bine ce am ales, daca sunt bune deciziile pe care le-am luat, daca totusi, am gresit... Stau si ma gandesc la lucrurile pe care le-as fi putut avea, sau lucrurile pe care le-as fi pierdut. Si imi spun: "Gata Mari, nu te mai gandi." Si nu ma mai gandesc, dar... peste timp si timp imi revin unele lucruri in minte. Si sunt atatea amintiri, care doar atat au ramas, amintiri, pe care vreau eu sa le pastrez in suflet. O plimbare prin parc, o zi ploioasa la mare, certuri care au devenit saruturi, greutati peste care am trecut... Nu stiu, simteam nevoia sa scriu. Nu despre ceva anume, ci doar asa, aiurea, pentru ca ... pur si simplu simteam nevoia. O imbratisare, o bricheta stricata, un trandafir rupt de langa o benzinarie si pus in par... Bine, gata. Deja ma gandesc la mai multe lucruri legate de mai multe persoane. Nu conteaza.

Conteaza ce am acum, si conteaza sa pretuiesc amintirile, bune, rele, asa cum sunt ele. Nu regret nimic din ce am facut pana acum si imi e bine asa cum sunt acum. Dar pur si simplu mai simt nevoia sa-mi impartasesc din amintiri, nu vreau sa le retraiesc sau ceva de genul. Punct.

O Doamne!

O Doamne, nu e de bine. Vorba Patriciei, azi e ziua: "what the fuck?!"-ului. Imi revin amintiri si amintiri si amintiri in minte. N-ar trebui. Bine ca ma gandesc la ele ca la trecut, si ma gandesc cu zambetul pe buze, desi au luat un sfarsit urat. Stau si realizez cat de frumos era, si ma bucur ca au fost. De fapt daca stau bine si ma gandesc, eu nu mai am zambete pe fata, sunt deja rasete. Ma mir ca inca nu s-au trezit ai mei. Ma rog.
Am amintiri frumoase. Si acum realizez chestia asta. O Doamnee, de ce dracu' mi le amintesc tocmai azi? Inca ma doare capu si gura de atata ras.

Trecut.

Trecutul... O perioada din viata noastra care uneori nu ne da pace. Trecutul... Avem atatea amintiri din trecut care revin cand ne asteptam mai putin. Amintirile revin ca un film in capul nostru ce ruleaza, si ruleaza, si nu se mai opreste.

Amintirile sunt doar niste arme ale trecutului. Amintirile ne ranesc, amintirile ne dor. Mai ales cand vrei sa uiti si nu poti. De fapt poti, dar tu ai impresia ca nu, nu poti. Indiferent de ce faci. In momentele de genu' este vital sa ai rabdare, sa incerci sa treci peste, sa nu te mai gandesti la trecut, sa nu te mai gandesti la vreo amintire. Si daca iti trece prin cap vreo secventa a trecutului, incearca sa schimbi "canalul", si sa iti amintesti ceva ce te face fericit, ceva frumos, ceva care nu te raneste.

Am avut si eu doua perioade cand traiam in trecut. Pot sa zic doar ca au fost groaznice. Oribile. Vroiam sa mor. Vroiam sa dispar. Vroiam sa ma inchid intr-o camera singura si sa plang pentru tot restul vietii. Dar era amuzant ca nimeni nu vedea ca eu sufar. Desi pot sa zic ca sunt o actrita buna, uneori ma impresionez si pe mine. Dar trecand peste. Sa va povestesc.

Prima oara a fost faza cu tata. Cand timp de... 5 ani, sau ceva de genu, traiam in trecut. De fiecare data cand imi aminteam de el, cand auzeam cuvantul "tata", cand imi aminteam numele lui, lucrurile pe care mi le-a facut, absolut orice chestie mica, legata de el, plangeam. De fiecare data cand intram in casa, stiind ca a stat si el aici, incepeam sa plang. O perioada buna de timp plangeam in fiecare seara cand ma gandeam la el, si adormeam cu lacrimi in ochi si perna uda. Dupa aceea, am realizat ca totusi, viata mea nu se termina aici. E doar o simpla persoana care poate fi uitata. Pana la urma am realizat ca nu merita sa traiesc in trecut, pentru ce? Ca sa plang in fiecare seara? Sa sufar si sa mi se rupa sufletul cand ma gandeam la copilaria mea? Pentru ce? Am realizat ca nu merita sa sufar pentru ceva ce a trecut deja de mult timp. Si am reusit sa trec peste. Cum? Inca nu-mi dau seama cum. Pur si simplu, cand ma gandeam la... "tata", incercam sa abtin sa nu plang. Incepeam sa imi pun intrebari in minte: "De ce inca plang?", "Frate, nu mai trebuie sa ma afecteze... A trecut atat timp. Gata!" Si incercam sa ma motivez singura, pentru ca am trecut singura peste chestia asta, nu m-a ajutat nimeni. La inceput ma ajutat mama. Ma lua in brate de fiecare data cand ma vedea ca plang, dar dupa un an, doi ani, a vazut ca nu trec peste si a inceput sa fie socata: "E in trecut Mari! Trebuie sa treci peste. Nu poti sa traiesti la infinit in trecut!" Si asa am facut, am trecut peste. Intr-un final.

A doua oara cand am trait in trecut e o perioada care ... este mai recenta. Si mai, ciudata? Banala? Seaca? Nu stiu. Ideea e ca, am iubit pe cineva enorm si am realizat ca din cauza mea sufera. Si din cauza ca suferea ea sufeream si eu. Asa ca mi-am bagat pula in tot, desi riscam sa o pierd, dar m-am gandit la binele ei. Ca ii era mai bine fara mine. A trecut o luna, doua luni, in care eu n-am mai cautat-o. Ea bineinteles ca ma suna, imi dadea mesaje. Dar eu nu ii raspundeam. Desi vroiam sa ii aud vocea, si sa stiu ca e bine, mi-am bagat in minte ca nu mai trebuie sa mai intervin in viata ei. Pentru ca a suferit destul din cauza mea. Si luasem o atitudine indiferenta, o atitudine care am avut-o mult timp, si cu care ma obisnuisem atat de mult, incat ajunsesem sa cred ca de fapt eu asa sunt. Indiferenta, rece, seaca. Ma rog, revenind. Eu , intr-o seara, nu stiu ce am avut in cap in seara aia, am sunat-o. Totul ok, ea era putin socata, era ceva in genul: "Dar... de ce m-ai sunat?..." Iar eu eram asa de... seaca. Si ii tot aminteam de trecut, si ii scoteam ochii, si ii spuneam atat de multe lucruri care o dureau, iar eu nu realizam. Eu parca ii faceam in ciuda, ceva gen: "Uite frate! Eu am reusit sa trec peste, iar tu? Tu ce faci? Stai si suferi?". Dar nu am realizat lucrurile astea. Nu prea curand. Am sunat-o o data, de doua ori, de n ori, pana cand am realizat ce fac. Pana cand am realizat ca plangea, si evita sa se intoarca in trecut. Pana cand am realizat cat o ranesc. [Imi pare rau.] Si am realizat ca ea vroia sa treaca peste, iar eu eram cea care tot se intorcea in trecut, ii placea sa rascoleasca totul, si sa isi aduca aminte, si sa sufere. Pana cand am zis si de data asta gata. Iar am luat atitudinea aceea indiferenta, dar de data asta a fost mai ok. La modul ca eram indiferenta, dar nu prea. Decat atunci cand vroiam.

Ma rog. Cred ca am scris destul de mult. Nu ma asteptam sa scriu atat de mult. Ideea este ca poti sa evadezi din trecut, trebuie doar sa ai multa vointa, rabdare, eventual si pe cineva care vrea sa te ajute, cu adevarat, sa treci prin asta. Este doar decizia ta. Tu trebuie sa faci primul pas spre o viata noua, care nu implica trecutul.

[Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!]

Scrieri.

In fata mea e pachetul de tigari si cafeaua. Scrumiera e goala. Asta e d-abia prima tigara pe ziua de azi. Incerc sa fumez din ce in ce mai putin, dar numai aseara in 10 minute am fumat 2 tigari, doar pentru ca am avut cu cine vorbi si rade. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
Zilele trecute, cand imi faceam curat prin birou, am gasit niste foi pe care imi scriam eu toate remuscarile, fanteziile, tristetile in timpul orelor. E ciudat sa citesc din nou toate astea, desi sunt inca adevarate. Ca si cum as citi din nou blogul. E acelasi lucru.
Exemplu de chestie scrisa, in engleza:
"Even if I want to forget, I can't. I try and fail. Everytime. I realized that I can't escape from the past. It's a continuos deja-vu. I don't understand why it's happening over and over again. Why me? Why? Have I done something wrong? Have I done a mistake? "
Asta e doar prima parte.
Alta in romana:
"M-am saturat. M-am saturat de tot. De tot ce inseamna "el". Mi-au ajuns pana in gat reprosurile lui, injuraturile li, repulsia lui fata de mine. Nu are altceva mai bun de facut decat sa stea cu gura pe mine si sa comenteze fiecare parte din viata mea?"
Iarasi, asta e doar prima parte, asta continua mai mult. Gen inca o pagina A4.
Multa lume m-a intrebat de ce blogul meu e atat de trist, sa scriu si chestii amuzante, fericite. Dar pur si simplu nu pot. Pentru ca atunci cand sunt fericita nu pot sa scriu, sau daca scriu, scriu sec. Mi-am terminat tigara. Asaa... Deci da. Cand sunt fericita nu pot sa scriu, pentru ca eu scriu de obicei cand sunt trista, nervoasa, demoralizata. Ca sa ma descarc. Asa ca cititorii mei dragi, daca nu va place ce scriu, nu mai cititi. Simplu.
Si va multumesc in acelasi timp, pentru ca va intereseaza ce scriu eu si va pierdeti timpul sa cititi ce scriu eu. Va multumesc.

Ceva nou.

Iam zis lu mama ca vreau sa incercam ceva nou. Ca vreau sa fim intro zi doar noi doua. Sa ne plimbam, sa ne comportam ca doua prietene. Sa fumez cu ea, sa injur, sa nu tinem cont pentru o zi ca suntem mama si fiica. Ar fi frumos, cel putin pentru mine, sa stiu ca macar un parinte sami fie alaturi, si sa vorbesc cu ea ca de la egal la egal.

Ar fi frumos sa radem, sa ne tinem de mana, sa ne plimbam, cum faceam o data... Mie dor de zilele in care eram o copila. Mie dor de zilele in care nu ma certa mama pentru orice fleac. Si mai ales, mie dor de zilele in care mama ma lua in brate, ma pupa si imi zicea te iubesc.

Trecut?

Ma uitam la pozele cu mine din trecut, acum 2 asu 3 ani. Pur si simplu nu cred. Numi vine sa cred. Cat am putut sa ma schimb. In seara asta tata mia spus ca mam schimbat enorm, ca nu mai are incredere in mine, ca ma crede in stare sa consum droguri. Doar din cauza curiozitatii.

Uneori ma gandesc, ma gandesc... Cum ar fi fost daca eu eram tot la fel de cuminte, tot la fel de... copila. Adica, e greu sa ma gandesc cum am putut sa fiu atat de cuminte... Atat de diferita. Nu pot sa cred ca acea copila care eram am devenit eu.

Atunci eram... Mica. Am crescut. Experientele prin care am trecut mau maturizat. Lumea din jurul meu ma maturizat. Dar totusi... As putea spune asta despre toata lumea. Dar... Eu... Eu nu ma recunosc. Gen, atunci eram... Eram. Adica, pur si simplu eram un copil. Si nu imi trecea prin cap ca o sa ajung vreodata asa. Nici in cele mai indepartate ganduri ale mele.

Ma rog, o data ce mam schimbat, nu mai pot da timpul inapoi pentru a creste diferit. Pentru a ma dezvolta altfel. Asta e.

Nu mai e la fel

Eram afara. Stateam cu Ana. Ascultam muzica si era sa plang. La care ea imi zice... : "Unde e Mari aia care o cunosteam eu in clasa a 7-a?"... In gandul meu: "S-a dus... S-a dus de mult..."

Si asa e. M-am schimbat. Mult. Desi nu vreau sa recunosc asta, e adevarul.

Am invatat sa iubesc. Am invatat sa urasc. Am invatat sa fiu rece.

Fizic m-am schimbat radical. Din tipa cuminte, care nu stia ce e ala machiaj, ce sunt alea piercuri... Acum se uita lumea urat la mine pe strada din cauza ca am piercuri. Urat asa.

Ma rog. Ideea e ca acum realizez de fapt cat de mult am putut sa ma schimb. Cand eram mica ma atasam de fiecare persoana pe care o vedeam. Mai ales de sex masculin. De ce? Simteam nevoie de iubire paterna, duceam lipsa tatalui... Nu pot spune ca acum nu ma atasez de un baiat repede. Defectul meu major e ca ma atasez de un baiat foarte repede, indiferent daca il plac sau nu. Adica cum incep sal cunosc cum incep sa tin la el. Si multi profita de chestia asta.

Inainte eram foarte prietenoasa, si nu ma foloseam de nimeni. Multi profitau de mine, ca eram buna cu toata lumea. Dar am invatat ca trebuie sa stii cand sa fii bun cu cineva si cand trebuie sa fii rece. Dar in privinta asta nu mam schimbat prea mult. Sunt o prietena adevarata, si poti mereu sa ai incredere in mine. Nu ma laud acum. Nu intelegeti gresit.

Dar oricum... M-am schimbat. Nu-mi pare rau de asta. Si oricum, eu sunt eu. Nimeni nu ma poate schimba. Decat eu ma pot schimba. Multi spun ca eu copiez pe x si pe y. Hai coae, sincer acum, pe cine dracu copiez eu? Ma rog, prietenii ma cunosc mai bine, si stiu ca asa sunt eu de fapt. Eu nu sunt o copie daia ieftina a nu stiu cui... Gen, pitipoancele alea care se imita una pe alta...

Whateva'...

Post mai lung. Pentru "fani"...

Va iubesc.

Timpul...

Timpul...

Trece repede. Intrun moment esti aici, in altul esti acolo. Nu stii niciodata ce se poate intampla, ce poti face...

Mie dor. Mie dor de vara. Mie dor de timpul pe care il petreceam afara. Vreau sa stau iar pana nu mai stiu de mine afara, sai vad pe ei dansand break... Sa incerc si eu sa cad in cap... Idk. Mie dor de timpul petrecut afara. Mie dor sa ma plimb de nebuna. Mie dor sa se ia lumea de mine, de parul meu, de hainele mele. Mie dor sa se ia proastele alea de mine ca ba sunt cu unu ba cu altu...

Timpul trece repede. Fa totul cand ai ocazia. Nu spune nu. Profita de orice ocazie. Post scurt. Scris la ora de informatica.

Amintiri...

Mda. Cica azi trebuia sa scriu despre ora de bio. Ghici. Nu mai scriu. Pur si simplu... Pur si simplu nu mai vreau. Fiindca nu mai pot sa mai scriu nimic in momentul de fata. Dar, de fapt, pot sa scriu. Doar de aceasta chestie pe care o so povestesc. Si iar o sa plang. Dar asa ma descarc. Si nu mai pot. Efectiv.

Cu ce iam gresit? Ce am facut rau? Eram doar un copil...

Azi, mia venit ideea geniala sa vad filmare cu mine cand... um... cand imi facea ceva cu turta. Nu stiu cum dracu se numeste. Si aveam fix un an fara 2 zile. Totul a fost bine, pana cand L-am vazut. Pe EL. Pe acel prost, caruia nu stiu ce iam gresit de mia facut ce mia facut.

Cine e EL? Tata. Simplu.

Dar nu numai din cauza asta plangeam. Plangeam cand o vedeam pe mama cata grija avea de mine, cum ma alinta, bagamias pulan ele de lacrimi cami pica in gura. Asa... unde ramasesem? A, da. Din cauza asta am plans la tot filmuletul. De ce? Fiindca simt ca am dezamagito intrun fel. Adica, pur si simplu simt ca nu o merit. Adica, era atat de frumoasa, si de inocenta, si sia distrus viata de la 20 de ani ca sa ma creasca pe mine. Si totusi, eu eram cel mai bun lucru care i sa intamplat pana in momentul ala. Si totusi... nu stiu. Stiu ca am scris ca vreau sa ma accepte asa cum sunt, dar serios acum. Cine ar vrea sasi vada copilul plin de gauri sau de tatuaje? Nu e cazul meu, si nici nu vreau sa fie.

Chiar ma bate gandul sai zic de tatuaj, sa stiu ca nu mai ascund nimic de ea. Dar nu stiu, nu vreau sa risc so pierd. O iubesc prea mult. Mult prea mult. Desi uneori ma cert cu ea si nu mai vreau so vad, nu as putea sa traiesc fara ea. Si imi dau silinta de a nu o dezamagi, dar simt ca o dezamagesc din ce in ce mai mult...

Si nu vreau asta...