duminică, 25 septembrie 2011

Trecut.

Trecutul... O perioada din viata noastra care uneori nu ne da pace. Trecutul... Avem atatea amintiri din trecut care revin cand ne asteptam mai putin. Amintirile revin ca un film in capul nostru ce ruleaza, si ruleaza, si nu se mai opreste.

Amintirile sunt doar niste arme ale trecutului. Amintirile ne ranesc, amintirile ne dor. Mai ales cand vrei sa uiti si nu poti. De fapt poti, dar tu ai impresia ca nu, nu poti. Indiferent de ce faci. In momentele de genu' este vital sa ai rabdare, sa incerci sa treci peste, sa nu te mai gandesti la trecut, sa nu te mai gandesti la vreo amintire. Si daca iti trece prin cap vreo secventa a trecutului, incearca sa schimbi "canalul", si sa iti amintesti ceva ce te face fericit, ceva frumos, ceva care nu te raneste.

Am avut si eu doua perioade cand traiam in trecut. Pot sa zic doar ca au fost groaznice. Oribile. Vroiam sa mor. Vroiam sa dispar. Vroiam sa ma inchid intr-o camera singura si sa plang pentru tot restul vietii. Dar era amuzant ca nimeni nu vedea ca eu sufar. Desi pot sa zic ca sunt o actrita buna, uneori ma impresionez si pe mine. Dar trecand peste. Sa va povestesc.

Prima oara a fost faza cu tata. Cand timp de... 5 ani, sau ceva de genu, traiam in trecut. De fiecare data cand imi aminteam de el, cand auzeam cuvantul "tata", cand imi aminteam numele lui, lucrurile pe care mi le-a facut, absolut orice chestie mica, legata de el, plangeam. De fiecare data cand intram in casa, stiind ca a stat si el aici, incepeam sa plang. O perioada buna de timp plangeam in fiecare seara cand ma gandeam la el, si adormeam cu lacrimi in ochi si perna uda. Dupa aceea, am realizat ca totusi, viata mea nu se termina aici. E doar o simpla persoana care poate fi uitata. Pana la urma am realizat ca nu merita sa traiesc in trecut, pentru ce? Ca sa plang in fiecare seara? Sa sufar si sa mi se rupa sufletul cand ma gandeam la copilaria mea? Pentru ce? Am realizat ca nu merita sa sufar pentru ceva ce a trecut deja de mult timp. Si am reusit sa trec peste. Cum? Inca nu-mi dau seama cum. Pur si simplu, cand ma gandeam la... "tata", incercam sa abtin sa nu plang. Incepeam sa imi pun intrebari in minte: "De ce inca plang?", "Frate, nu mai trebuie sa ma afecteze... A trecut atat timp. Gata!" Si incercam sa ma motivez singura, pentru ca am trecut singura peste chestia asta, nu m-a ajutat nimeni. La inceput ma ajutat mama. Ma lua in brate de fiecare data cand ma vedea ca plang, dar dupa un an, doi ani, a vazut ca nu trec peste si a inceput sa fie socata: "E in trecut Mari! Trebuie sa treci peste. Nu poti sa traiesti la infinit in trecut!" Si asa am facut, am trecut peste. Intr-un final.

A doua oara cand am trait in trecut e o perioada care ... este mai recenta. Si mai, ciudata? Banala? Seaca? Nu stiu. Ideea e ca, am iubit pe cineva enorm si am realizat ca din cauza mea sufera. Si din cauza ca suferea ea sufeream si eu. Asa ca mi-am bagat pula in tot, desi riscam sa o pierd, dar m-am gandit la binele ei. Ca ii era mai bine fara mine. A trecut o luna, doua luni, in care eu n-am mai cautat-o. Ea bineinteles ca ma suna, imi dadea mesaje. Dar eu nu ii raspundeam. Desi vroiam sa ii aud vocea, si sa stiu ca e bine, mi-am bagat in minte ca nu mai trebuie sa mai intervin in viata ei. Pentru ca a suferit destul din cauza mea. Si luasem o atitudine indiferenta, o atitudine care am avut-o mult timp, si cu care ma obisnuisem atat de mult, incat ajunsesem sa cred ca de fapt eu asa sunt. Indiferenta, rece, seaca. Ma rog, revenind. Eu , intr-o seara, nu stiu ce am avut in cap in seara aia, am sunat-o. Totul ok, ea era putin socata, era ceva in genul: "Dar... de ce m-ai sunat?..." Iar eu eram asa de... seaca. Si ii tot aminteam de trecut, si ii scoteam ochii, si ii spuneam atat de multe lucruri care o dureau, iar eu nu realizam. Eu parca ii faceam in ciuda, ceva gen: "Uite frate! Eu am reusit sa trec peste, iar tu? Tu ce faci? Stai si suferi?". Dar nu am realizat lucrurile astea. Nu prea curand. Am sunat-o o data, de doua ori, de n ori, pana cand am realizat ce fac. Pana cand am realizat ca plangea, si evita sa se intoarca in trecut. Pana cand am realizat cat o ranesc. [Imi pare rau.] Si am realizat ca ea vroia sa treaca peste, iar eu eram cea care tot se intorcea in trecut, ii placea sa rascoleasca totul, si sa isi aduca aminte, si sa sufere. Pana cand am zis si de data asta gata. Iar am luat atitudinea aceea indiferenta, dar de data asta a fost mai ok. La modul ca eram indiferenta, dar nu prea. Decat atunci cand vroiam.

Ma rog. Cred ca am scris destul de mult. Nu ma asteptam sa scriu atat de mult. Ideea este ca poti sa evadezi din trecut, trebuie doar sa ai multa vointa, rabdare, eventual si pe cineva care vrea sa te ajute, cu adevarat, sa treci prin asta. Este doar decizia ta. Tu trebuie sa faci primul pas spre o viata noua, care nu implica trecutul.

[Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!]

5 comentarii:

  1. [Second time] - Gresit, gresit si gresit . Nu ai absolut nici o idee despre ce vorbesti acolo .

    RăspundețiȘtergere
  2. [Oricare ti-ar fi trecutul, tine minte ca ai inca un viitor imaculat!] - Indeed.Mi-a luat ceva timp să realizez asta. :))

    RăspundețiȘtergere
  3. @ iLLi - Da, si mie mi-a luat ceva timp, mai mult, ca sa realizez asta, pentru ca e cel mai greu si mai important pas.

    RăspundețiȘtergere