2012.

O Doamne, a trecut un an. Cu bune, cu rele, a trecut inca unul. Am avut persoane speciale langa mine anul asta, carora vreau sa le multumesc. Fara ele nu eram ceea ce sunt astazi. Acele peroane m-au format, chiar daca pe unele le-am pierdut. Asta e, viata merge inainte.

Cu bine, cu greu, am reusit sa trec anul cu zambetul pe buze, alaturi de niste persoane speciale, cu care m-am simtit foarte bine. Si cine s-ar fi gandit ca eu o sa fac o vizita bunicilor la 1 fara 20? Nu eu, in nici-un caz. Am ras, am plans, m-am bucurat, m-am suparat, am iubit, am urat. Ca in fiecare an.
Ce e mai special la anul acesta este ca m-am maturizat intr-un timp foarte scurt. Eu, fata care eram doar o copila, m-am schimbat enorm. Rad, glumesc, am crize de ras, dar percep lucrurile diferit. Oricum, azi a fost o zi speciala, ma rog, ieri, ca e trecut de 12. A fost ziua in care am inceput un an nou, si ziua in care fac 8 luni cu Razvan. Chiar daca e ceva mai putin "wow", pentru mine chiar e special. As putea sa stau toata noaptea sa vorbesc despre acest subiect, dar o sa imi las si subiecte de discutie pentru alte posturi.
Sper ca sa-mi iasa tot ce mi-am propus pe anul asta, pentru ca am o gramada de lucruri in minte. Si planuri. Si cate si mai cate. Pana la urma mai sunt 3 luni si 6 zile si vine majoratul meu. Cat de repede trece timpul... O Doamne!

Post 2 in 1.

Nu stiu ce s-a intamplat cu mine in ultima luna. Para nu as fi eu. Parca... altcineva ar gandi si eu as fi doar o papusa. Imi pare rau. Imi pare rau ca m-am schimbat aiurea, si nu stiu de ce. Cand imi mergeau si mie bine pe toate planurile, trebuia sa mi le stric tot eu singura, ca si cand tot eu m-as fi saturat de fericire... O Doamne, nu stiu.
Imi cer scuze persoanelor pe care le-am ranit din proprie prostie si nestiinta. Imi cer scuze persoanelor pe care le-am ranit cu nici-o intentie. Imi cer scuze mie ca am devenit asa. Voi redeveni la fel, nu, mai buna decat am fost, si voi lupta in continuare pentru ceea ce-mi doresc. Voi aprecia si mai mult clipele petrecute cu cei dragi si imi voi pune ordine in ganduri. Deja am realizat unele lucruri care nu se leaga si le voi schimba. Pana la urma, nu am de ce sa ma schimb.

Acum, schimband subiectul, iarna asta, luna asta, am fost de 2 ori la munte, mi-am facut damblaua si m-am dat cu sania pe partie [nu, nu stiu sa schiez si nici sa ma dau cu placa], si m-am si relaxat, desi am plecat obosita, nedormita... A fost totul frumos, peisajele de vis, zapada. Frumos.

Acum revenind la subiectul anterior, ca mi-e lene sa dau in sus ca sunt pe telefon, vreau sa iti multumesc tie, Razvane, ca ai fost langa mine ai mi-ai acceptat toate nebuniile. Ti-am promis un lucru, de fapt l-am propus, si o sa ma tin de el. Nu sunt oarba, incerc sa nu vad unele lucruri, nu sunt proasta, doar fac pe proasta. Stiu ca am gresit, si imi pare rau. Te iubesc...

Nu stiu.

Am ajuns la concluzia ca nu stiu cand o sa fiu pe deplin fericita. Sunt momente cand sunt fericita, cu adevarat fericita, dar sunt perioade. Realizez ca trebuie sa fiu fericita cu ce am, dar e un lucru chiar asa de rau sa imi doresc mai mult, mai bun? Oh Doamne... Sunt curioasa ce-mi rezerva viitorul, ca las totul sa vina de la sine. Viata... Mda, viata e o curva si trebuie sa stii cum s-o futi in gura. Meh. Post scris pe telefon, pentru ca nu am laptopul disponibil.

Not.

Sarbatori. Craciun. Fericire. Rasete. Familie. Clar chestia asta nu se aplica si la mine. Anul asta am parte de cele mai proaste sarbatori. Familia mea e cum e, prietenii... nu mai stiu care sunt... Nu stiu. Imi vine sa plang si tremur toata. Ma duc doar sa fumez o tigara. Dupa poate o ajut pe mama sau ma duc in pat sa plang.

Aberatii inaintea Craciunului.

Destinul e facut sa imi puna mie piedici cand mi-e lumea mai draga sau ce? Stau, si ma gandesc. Ma gandesc cine dracu' sunt si ce s-a intamplat cu mine. Nu eram asa. Nu eram deloc asa. Sunt schimbatoare, foarte schimbatoare. Poate d-asta sunt zodia Pesti. Ma schimb imediat, doar elementul meu e apa. Sunt momente in care cred ceea ce zic, in alte momente spun acelasi lucru dar parca ma mint singura. Dar nu, nu am cum sa ma mint in atatea situatii. As fii cea mai mare mincinoasa pe care o cunosc. Si acum ma contrazic singura. Stiu ce vreau, stiu consecintele faptelor pe care le fac dinainte de a le face. Uneori ma intreb daca chiar merita eforturile. Dar pana la urma, ce e viata fara risc? Hai sa ma risc. Oricum de acum vreo 2 ani viata mea se bazeaza pe riscuri.
Am impresia ca o sa cedez. Si nu o sa fie bine pentru nimeni, absolut nimeni. Cand cedez, ma inchid in mine, si asa ii indepartez pe cei din jurul meu. Stiu ce simt, stiu ce gandesc, stiu ce zic, stiu ce vreau. Dar merita ca sa trec prin atatea pentru viata asta? Da, o viata am. Dar nu vreau sa o traiesc. Nu cum vor ceilalti. Nu stiu. Ma contrazic in atatea singura, incat nici macar eu nu stiu ce mai zic.
Era bine cand eram doar o copila mica si altii luau decizii in locul meu. Acum nu mai suport ca altii sa ia decizii in ce ma priveste pe mine. Ma scoate din sarite, ma innebuneste, chiar daca se gandesc la binele meu. Lasati-ma pe mine sa-mi vad de consecinte si aia e. Simplu. Va fac si un desen? Cu cea mai mare placere.
O Doamne, ce dracu' e cu mine? Vine Craciunul, vine Anul Nou. Vine un an nou plin de piedici si incercari noi. Atata tot pentru mine. E deja rutina pentru mine. Imi amintesc cum eram inainte. Zambesc ca proasta. Pentru ca eram proasta. Ma agatam de orice numai ca sa scap de ceea ce ma inconjoara. Vroiam mereu ceva nou, ma plictiseam repede de aceleasi lucruri, eram schimbatoare, ca si acum. Diferenta este ca acum gandesc de mult mai multe ori o singura posibilitate. Mintea mea este facuta ca o chestie sa o analizeze ca un copac: imi spune cineva ceva, pai eu nu trebuie sa inteleg doar o chestie, eu trebuie sa despic tot intelesul, pana cand ajung sa-mi pun intrebari, le gasesc raspunsuri la cateva, dar in urma raspunsurilor vin alte intrebari, si tot asa. Ma innebuneste chestia asta. Gandesc mult prea mult. Vreau sa stiu mult prea multe. Ma duc sa dorm. Am aberat destul pentru un singur post. Si nu, nu stiu ce s-a intamplat cu mine acum de scriu asemenea lucruri.

Si tot nu-mi vine sa cred ca vine Craciunul...

Munte.

Am ajuns cu bine la munte. E geniala vremea, cer senin, nici macar un nor pe cer. Dar oboseala ma cam doboara, si foamea la fel. Eu care nu mananc deloc, decat asa, sa zic ca mananc, sa zic de doua ori pe ziua de azi ca mi-e foame? N-ai sa mai vezi asta, cel putin nu acasa. Zona este foarte frumoasa, imi aminteste de copilaria mea. Frunzele de culoare caramizie pe munte da o atmosfera minunata, caldura afara, persoana pe care o iubesc langa mine. Ce pot sa cer mai mult de atat?
Azi am fost intr-o mica expeditie pe munte, cetatea Poienari, 1480 de scari de urcat. Panica. Inima imi batea sa sara din piept, pana cand am zis ca nu mai pot si am luat o pauza. Am stat jos vreo 3-4 minute sa-mi revina pulsul, am facut poze, m-am catarat pe unde am putut si aia a fost.
Ma intreb ce o face Patricia, ca si ea a plecat tot azi cu prietena ei cea mai buna la munte. Fiecare si-a luat o mini-vacanta in timpul scolii.
Acum stau linistita la restaurant, fumez o tigara, beau suc, si ma relaxez dupa plimbarea de azi. Frumos.

O Doamne!

O Doamne, nu e de bine. Vorba Patriciei, azi e ziua: "what the fuck?!"-ului. Imi revin amintiri si amintiri si amintiri in minte. N-ar trebui. Bine ca ma gandesc la ele ca la trecut, si ma gandesc cu zambetul pe buze, desi au luat un sfarsit urat. Stau si realizez cat de frumos era, si ma bucur ca au fost. De fapt daca stau bine si ma gandesc, eu nu mai am zambete pe fata, sunt deja rasete. Ma mir ca inca nu s-au trezit ai mei. Ma rog.
Am amintiri frumoase. Si acum realizez chestia asta. O Doamnee, de ce dracu' mi le amintesc tocmai azi? Inca ma doare capu si gura de atata ras.