Sictir.

M-am culcat si m-am trezit cu pofta de scris. Nu mi s-a mai intamplat asta de mult... Probabil din cauza ca tin multe in mine si simt nevoia sa ma exprim, sa ma descarc. Cati dintre voi nu ati vrut sa spuneti cuiva tot ce aveti pe suflet, tot ce va macina, tot ce va doare? Toti simtim nevoia aceasta acuta, unii mai multi, altii mai putin, iar eu pentru asta am acest blog, pentru a-mi fi umarul pe care plang cand nimeni nu ma intelege, cand nimeni nu vrea sa ma asculte. Am o voce enervanta, recunosc, iar dupa un timp devine stresanta. 

Am ajuns intr-un punct in care... nici macar nu stiu cum sa-l descriu. Un punct care ma seaca absolut tot de energie si de voie buna. Vreau ceva, sa-mi aminteasca de ce traiesc. Vreau... vreau totul sau nimic. Ma bufneste rasul cate chestii pot sa zic, si recunosc, am innebunit. Ceva nu mai merge bine in creierasii mei, ceva s-a dereglat, dar nu stiu cum sa repar asta. Problema este ca nu pot vorbi despre asta cu nimeni, sau ma rog, cu cine vreau sa vorbesc ma evita. Este minunat! Nici macar nu mai stiu in ce punct se indreapta viata mea, daca este bine sau rau, daca asta imi doresc sau nu. Nu mai stiu absolut nimic, si parca tot ce fac, niciodata nu este indeajuns de bine, nici macar pentru mine. Ma dezamagesc pe mine insami, pe zi ce trece mai mult si mai mult. Pe zi ce trece sunt si mai sictirita, cu absolut toata lumea, desi incerc sa-mi pun o masca si sa para ca totul e in regula. Pff.

Pofta de scris

Incep acest post cu o totala lipsa de inspiratie, dar cu pofta de scris, curioasa fiind ce ar putea sa iasa din aceasta combinatie. Nu stiu despre ce as putea sa scriu, dar hai sa incerc sa scriu despre motivatie. Cum ne putem motiva singuri pentru a face anumite lucruri, sau pentru a fi mai puternici, sau pentru a ne urma visele, sau cat conteaza si aprecierea celorlalti.

Am decis singura anul trecut, nefiind sprijinita de nimeni, sa nu fac facultatea, din varii motive: nu sunt sigura de ceea ce vreau sa fac in viata, nu aveam un ajutor stabil in privinta baniilor, iar din salariul meu minim nu imi permiteam sa o platesc, nu ma simteam pregatita. Ma simt atat de bine ca nu am ajuns sa regret aceasta decizie, pentru ca mi s-a ivit o oportunitate de a invata exact ce-mi place. Am incercat sa ma conving singura de anul trecut pana acum o luna ca am facut alegerea buna in ceea ce am facut, incat ajunsesem sa cred cu o oarecare masura, desi a fost strict decizia mea. Dar s-a dovedit a fi folositoare, toate planurile mele de viitor incepand sa se lege intre ele, motivandu-ma si mai mult sa continui calea pe care am ales-o.

Uneori cred ca nu are nici cel mai mic rost sa scriu pe blog, pentru ca incep sa ma gandesc: "Cine dracu' sta sa citeasca ce scriu eu pe aici?", dar mai am surprize, cand intru in sectiunea de comentarii, desi stiu ca nu mai e nimic nou, si am placerea sa vad cum unii comenteaza si isi dau cu parerea. Acest lucru ma motiveaza si mai mult sa-mi impartasesc gandurile cu voi, pentru ca simt ca voua chiar va place sa cititi ce scriu eu aici.

De-a lungul timpului am incercat sa fac totul sa fie bine. Sa fiu genul de persoana care sa reuseasca sa ii multumeasca pe toti, desi stiam ca este imposibil si gresit, dar aveam vaga impresie ca eu voi reusi. Intr-un final, am acceptat faptul ca este imposibil, desi am avut mult de suferit incercand sa multumesc lumea din jur, uitand lucrul cel mai important: sa ma multumesc pe mine. Ajunsesem sa fiu trista, buna de nimic, dar cu putina motivatie din partea mea, am ajuns sa fac tot ce trebuie sa ma multumesc intai pe mine, dupa aceea pe restul. Asa ca nu faceti prostia mea: nu va uitati! O sa aveti mult de luptat pentru a va recupera sinele pierdut prin nemultumirile altora.

Gasiti-va un vis pentru care merita sa lupti, nu tine cont de parerile celorlalti si fa tot ce trebuie facut pentru a-l indeplini. Aceasta este cea mai mare forma de motivatie care te poate salva din orice situatie, care te ajuta sa mergi mai departe.

Alb.

Am un moment in care constientizez cat de... oarba am fost. Cat de mult doare, inca. Cate lacrimi am varsat, si care inca mai curg, inca mai aluneca pe obrazul meu. Am zis bine ca sunt masochista si imi place sa imi fac singura rau, sa ma joc cu sentimentele mele pana cand cedez. Dar nu inteleg... Cum am putut sa am acel val pe fata mea de nu vedeam nimic cum trebuie? De ce inca... Oh Doamne, sunt atatea lucruri in neregula cu mine. As vrea sa ma pot repara o data, sa-mi inchid amintirile intr-un colt al mintii si sa nu le mai gasesc niciodata, dar nu pot. Pentru ca inca ma dor, al dracu' de tare. Asta e, mi-am ales aceasta cale, nu regret nimic din ce am facut, regret doar ca inca nu sunt indeajuns de puternica, de nepasatoare, de rece. Nu mai pot, si imi pare rau.

Privesc monitorul si vad mult alb, asa este in mintea mea acum, asa este afara. M-am calmat.

Ne place sa suferim.

Cu totii avem regrete, cu totii suntem niste demoni.

Demonul din mine se trezeste in fiecare seara, inainte de a ma linistii complet si de a intra in lumea viselor, iar atunci nu mai pot dormi. Ma tine treaza, noapte de noapte, fara sa fiu in stare sa fac ceva ca sa-l opresc. Si cel mai rau e ca... are dreptate. Sau poate e doar constiinta, dar aceasta nu m-ar influenta spre razbunare.

Nu, fiecare dintre noi are un demon cu care traieste, dar acum depinde de fiecare cum si-l stapaneste. Amintirile provocate de orice gest, melodie, loc, amintirile care te macina si cu care nu poti dormi noaptea, ti se par cunoscute? Sau atunci cand izbucnesti in plans, de la cel mai mic semn de slabiciune de care poti sa dai dovada... Acesti demoni din noi se trezesc in cele mai proaste momente ale noastre, in clipele in care noi suntem cei mai slabi si ne distrug.

Incercam sa parem puternici, cand noi de fapt avem nevoie de ajutor, de o alta persoana a carui demon e compatibil cu al nostru. De o persoana care ne intelege, care ne sustine, care intelege ca de fapt acesti demoni din noi nu exista, ci demonii suntem noi. Suntem masochisti cu noi insine, ne place sa suferim, iar oricat de bine ne-ar fi, tot noi cautam suferinta. Cati dintre noi isi doresc sa fie fericiti, dar cand intr-un final gasim un motiv pentru care merita sa fim asa, renunta la tot si incep sa gaseasca noi motive pentru a le fi mai rau? 

Ne place sa ne jucam cu noi, ne place sa suferim, suntem niste masochisti. Si ce-i mai rau e ca atunci cand nu mai trebuie, sau nu mai avem motive sa fim demoralizati, atunci noi ne transformam singuri in demonii trecutului de care credeam ca am scapat. Ne place sa suferim.