Dragi fete din ziua de azi...

Dragi fete din ziua de azi, nu mai fiti curve, va rog. 

De mult am vrut sa va spun acest lucru, nu din cauza ca ma deranjeaza pe mine in mod special, ca nu ma culc eu seara de seara si ma gandesc cu cine mi-am mai tras-o sau cine a profitat de mine, ci pentru voi, prostelor, ca va lasati prea usor. Visati bani, visati baieti buni, visati barbati in toata firea alaturi de care sa va intemeiati o familie, dar cine credeti ca va vrea pe voi alaturi? Doar cei care vor o aventura si atat. Doar cei care va vad si automat va privesc ca pe o prada, ca pe o usuratica, ca pe o curva, ca doar asta sunteti. Va expuneti atat de mult, iar eu ma refer la voi fetelor, care aveti chiar 14-15 ani, care o sa ajungeti sa faceti avorturi peste avorturi, care o sa apareti la televizor ca cine stie cine dracu' v-a rapit si ati ajuns la produs in Germania, la voi care dupa liceu in cel mai bun caz ajungeti sa lucrati la video-chat. In cel mai bun caz. Daca nu ajungeti ca dansatoare, care, sa fim seriosi, nu sunt doar dansatoare, stiti voi la ce ma refer. 

Nu aveti vina totala in dezvoltarea voastra. Peste tot, in media, pe internet, aveti doar exemple negative, X a ajuns faimoasa ca a facut un sex tape, Y a ajuns faimoasa ca s-a dezbracat nu stiu pe unde, iar Z a ajuns faimoasa ca si-a tras un fotbalist langa ea. Peste tot se raspandeste aceasta imagine degradanta a femeii, in schimb feminitatea, eleganta nu mai sunt de mult la moda. Mai bine umbli fara chiloti pe tine intr-o rochie in care d-abia iti incape corpusorul tau de fata, cu tocuri kilometrice, decat sa iti iei o rochie simpla, cu niste sandalute finute. Mai bine atragi atentia cu cat de usoara esti decat cu cat de angelica esti. 

Nu ma intereseaza viata voastra personala, sincer va spun, puteti sa fiti curvele Romaniei, dar nu va mai expuneti atat de mult, macar faceti-o pentru voi, daca tot va place atat de mult sa primiti de toate in si pe voi. Nu trebuie sa stie toata lumea cat de usoare sunteti voi, pentru ca nu intereseaza pe nimeni, decat, repet, pentru violatori, pesti si traficanti de carne vie, si pentru pustanii care au descoperit si ei ce e sexul si vor incontinuu.

Ganditi-va la viitorul vostru, ca acela conteaza cu adevarat. Ganditi-va la familiile voastre, la familia pe care o veti vrea in viitor. Ganditi-va la voi, la demnitatea voastra, la constiinta voastra. Dar probabil nu le mai aveti de mult, din moment ce sunteti cum sunteti.

Nu incerc sa schimb nimic, ca nu am cum, aceasta este doar o rugaminte de la o pustoaica de 21 de ani care e satula de curvasaraia asta de pretutindeni. Poate nu v-a spus nimeni asta pana acum, asa ca am spus-o eu. Nu mai fiti curve, sa fim seriosi.

Sictir.

M-am culcat si m-am trezit cu pofta de scris. Nu mi s-a mai intamplat asta de mult... Probabil din cauza ca tin multe in mine si simt nevoia sa ma exprim, sa ma descarc. Cati dintre voi nu ati vrut sa spuneti cuiva tot ce aveti pe suflet, tot ce va macina, tot ce va doare? Toti simtim nevoia aceasta acuta, unii mai multi, altii mai putin, iar eu pentru asta am acest blog, pentru a-mi fi umarul pe care plang cand nimeni nu ma intelege, cand nimeni nu vrea sa ma asculte. Am o voce enervanta, recunosc, iar dupa un timp devine stresanta. 

Am ajuns intr-un punct in care... nici macar nu stiu cum sa-l descriu. Un punct care ma seaca absolut tot de energie si de voie buna. Vreau ceva, sa-mi aminteasca de ce traiesc. Vreau... vreau totul sau nimic. Ma bufneste rasul cate chestii pot sa zic, si recunosc, am innebunit. Ceva nu mai merge bine in creierasii mei, ceva s-a dereglat, dar nu stiu cum sa repar asta. Problema este ca nu pot vorbi despre asta cu nimeni, sau ma rog, cu cine vreau sa vorbesc ma evita. Este minunat! Nici macar nu mai stiu in ce punct se indreapta viata mea, daca este bine sau rau, daca asta imi doresc sau nu. Nu mai stiu absolut nimic, si parca tot ce fac, niciodata nu este indeajuns de bine, nici macar pentru mine. Ma dezamagesc pe mine insami, pe zi ce trece mai mult si mai mult. Pe zi ce trece sunt si mai sictirita, cu absolut toata lumea, desi incerc sa-mi pun o masca si sa para ca totul e in regula. Pff.

Pofta de scris

Incep acest post cu o totala lipsa de inspiratie, dar cu pofta de scris, curioasa fiind ce ar putea sa iasa din aceasta combinatie. Nu stiu despre ce as putea sa scriu, dar hai sa incerc sa scriu despre motivatie. Cum ne putem motiva singuri pentru a face anumite lucruri, sau pentru a fi mai puternici, sau pentru a ne urma visele, sau cat conteaza si aprecierea celorlalti.

Am decis singura anul trecut, nefiind sprijinita de nimeni, sa nu fac facultatea, din varii motive: nu sunt sigura de ceea ce vreau sa fac in viata, nu aveam un ajutor stabil in privinta baniilor, iar din salariul meu minim nu imi permiteam sa o platesc, nu ma simteam pregatita. Ma simt atat de bine ca nu am ajuns sa regret aceasta decizie, pentru ca mi s-a ivit o oportunitate de a invata exact ce-mi place. Am incercat sa ma conving singura de anul trecut pana acum o luna ca am facut alegerea buna in ceea ce am facut, incat ajunsesem sa cred cu o oarecare masura, desi a fost strict decizia mea. Dar s-a dovedit a fi folositoare, toate planurile mele de viitor incepand sa se lege intre ele, motivandu-ma si mai mult sa continui calea pe care am ales-o.

Uneori cred ca nu are nici cel mai mic rost sa scriu pe blog, pentru ca incep sa ma gandesc: "Cine dracu' sta sa citeasca ce scriu eu pe aici?", dar mai am surprize, cand intru in sectiunea de comentarii, desi stiu ca nu mai e nimic nou, si am placerea sa vad cum unii comenteaza si isi dau cu parerea. Acest lucru ma motiveaza si mai mult sa-mi impartasesc gandurile cu voi, pentru ca simt ca voua chiar va place sa cititi ce scriu eu aici.

De-a lungul timpului am incercat sa fac totul sa fie bine. Sa fiu genul de persoana care sa reuseasca sa ii multumeasca pe toti, desi stiam ca este imposibil si gresit, dar aveam vaga impresie ca eu voi reusi. Intr-un final, am acceptat faptul ca este imposibil, desi am avut mult de suferit incercand sa multumesc lumea din jur, uitand lucrul cel mai important: sa ma multumesc pe mine. Ajunsesem sa fiu trista, buna de nimic, dar cu putina motivatie din partea mea, am ajuns sa fac tot ce trebuie sa ma multumesc intai pe mine, dupa aceea pe restul. Asa ca nu faceti prostia mea: nu va uitati! O sa aveti mult de luptat pentru a va recupera sinele pierdut prin nemultumirile altora.

Gasiti-va un vis pentru care merita sa lupti, nu tine cont de parerile celorlalti si fa tot ce trebuie facut pentru a-l indeplini. Aceasta este cea mai mare forma de motivatie care te poate salva din orice situatie, care te ajuta sa mergi mai departe.

Alb.

Am un moment in care constientizez cat de... oarba am fost. Cat de mult doare, inca. Cate lacrimi am varsat, si care inca mai curg, inca mai aluneca pe obrazul meu. Am zis bine ca sunt masochista si imi place sa imi fac singura rau, sa ma joc cu sentimentele mele pana cand cedez. Dar nu inteleg... Cum am putut sa am acel val pe fata mea de nu vedeam nimic cum trebuie? De ce inca... Oh Doamne, sunt atatea lucruri in neregula cu mine. As vrea sa ma pot repara o data, sa-mi inchid amintirile intr-un colt al mintii si sa nu le mai gasesc niciodata, dar nu pot. Pentru ca inca ma dor, al dracu' de tare. Asta e, mi-am ales aceasta cale, nu regret nimic din ce am facut, regret doar ca inca nu sunt indeajuns de puternica, de nepasatoare, de rece. Nu mai pot, si imi pare rau.

Privesc monitorul si vad mult alb, asa este in mintea mea acum, asa este afara. M-am calmat.

Ne place sa suferim.

Cu totii avem regrete, cu totii suntem niste demoni.

Demonul din mine se trezeste in fiecare seara, inainte de a ma linistii complet si de a intra in lumea viselor, iar atunci nu mai pot dormi. Ma tine treaza, noapte de noapte, fara sa fiu in stare sa fac ceva ca sa-l opresc. Si cel mai rau e ca... are dreptate. Sau poate e doar constiinta, dar aceasta nu m-ar influenta spre razbunare.

Nu, fiecare dintre noi are un demon cu care traieste, dar acum depinde de fiecare cum si-l stapaneste. Amintirile provocate de orice gest, melodie, loc, amintirile care te macina si cu care nu poti dormi noaptea, ti se par cunoscute? Sau atunci cand izbucnesti in plans, de la cel mai mic semn de slabiciune de care poti sa dai dovada... Acesti demoni din noi se trezesc in cele mai proaste momente ale noastre, in clipele in care noi suntem cei mai slabi si ne distrug.

Incercam sa parem puternici, cand noi de fapt avem nevoie de ajutor, de o alta persoana a carui demon e compatibil cu al nostru. De o persoana care ne intelege, care ne sustine, care intelege ca de fapt acesti demoni din noi nu exista, ci demonii suntem noi. Suntem masochisti cu noi insine, ne place sa suferim, iar oricat de bine ne-ar fi, tot noi cautam suferinta. Cati dintre noi isi doresc sa fie fericiti, dar cand intr-un final gasim un motiv pentru care merita sa fim asa, renunta la tot si incep sa gaseasca noi motive pentru a le fi mai rau? 

Ne place sa ne jucam cu noi, ne place sa suferim, suntem niste masochisti. Si ce-i mai rau e ca atunci cand nu mai trebuie, sau nu mai avem motive sa fim demoralizati, atunci noi ne transformam singuri in demonii trecutului de care credeam ca am scapat. Ne place sa suferim.

Aproape 2014.

Stii? Este amuzant cum timpul isi bate joc de noi si ne fraiereste. Pe noi toti. Nu este corect ca anul sa se termine aici, parca... parca ar fi mai frumos daca ar mai continua anul acesta. Nu, n-am dreptate. Mi-e frica de viitor, asta e singurul motiv pentru care nu vreau sa treaca anul, ironia este ca d-abia astept sa vad ce-mi aduce acesta. E o relatie de iubire-ura in privinta viitorului. Nu-mi vine sa cred ca aberez despre timp si viitor la ora asta!

Hai sa trecem la lucruri mai importante.

Ok, mai sunt cateva zile iar 2014 ne intampina. Spune-mi si mie, acum esti multumit/a cand te uiti in oglinda? Cand te intreaba lumea ce ai realizat anul acesta? Cand, la inceputul anului ai promis ca o sa te schimbi? Esti fericit/a de persoana care ai devenit? Gandeste-te ca viata merge inainte, iar o a doua sansa nu ti se va putea oferi niciodata. Lucrurile spuse raman spuse, actiunile facute raman facute, iar greselile... Pff! De cate ori ai gresit anul asta? De cate ori ai facut ceva si ai zis ca este ultima oara cand o faci, desi, evident, ai repetat-o in nenumarate randuri? De cate ori trebuie sa gresesti ca sa iti dai seama de greseala facuta?

Oricine citeste acest post, ca nu pot sa ii zic articol, vreau sa-si puna sincer intrebarile acestea, si la fel de sincer sa vi le raspundeti. Nici eu nu sunt multumita de mine, daca va ajuta cu ceva, dar... Nu stiu. Sper sa va ajute, sau macar sa va faca sa va ganditi la asta.

Un Craciun Fericit mai intarziat va urez!

Scrisoare catre tata...

Draga tata,

Iti mai amintesti ca, in tineretea ta, ai facut o greseala? Ca tu mi-ai dat viata? Iti mai amintesti tu oare ca ai o fiica de aproape 20 de ani? Putin probabil. In ultimul timp m-am tot gandit la tine, la noi, cum ar fi daca te-as vizita. Dar, stiind ca de aproape 13 ani nu ai mai dat nici un semn de viata si nici nu ai mai intrebat daca mai traiesc, probabil m-ai goni, in suturi. Probabil nu te gandesti si nici nu te-ai gandit vreodata cat rau mi-ai facut, doar pentru simplul fapt ca din cauza ta m-am nascut, dar si pentru bataile date cand eu eram doar un bebelus, pentru noptile in care te certai cu mama si mai ales, pentru palma pe care i-ai dat-o mamei. Pentru asta nu o sa te iert niciodata. Dupa ce ai plecat din casa noastra, mi-a fost foarte greu sa-mi revin, dar uite ca am reusit, desi am vrut sa ma sinucid la 6 ani. Din cauza ta. Iti dai seama? Ca un copil sa stie la numai 6 ani ce e aia sinucidere? Am vrut sa mor si am plans luni intregi din cauza ta. Sunt curioasa daca eu mai am frati sau surori, iar daca am, oare te-ai purtat mai frumos cu ei? M-ai urat cand eram mica, m-ai urat atat de mult incat ai fi fost in stare sa dai in mine pana cand nu as mai fi avut suflare. Sunt 13 ani in care nu ai vrut sa mai auzi de mine, in care nu te-ai interesat de mine. Oare cat rau ti-am facut cand eram mica? De ce nu ai putut sa ma iubesti asa cum eram? Am fost, sunt si voi fi mereu sange din sangele tau, dar nu a contat niciodata pentru tine. Mai am o singura poza cu tine, poza pe care mama ar fi vrut sa o arunce, dar am convins-o sa nu o faca. Este singurul lucru care imi mai aminteste de tine, pe langa faptul ca sunt fiica ta si exist. In poza aceea il vad pe monstrul care m-a creat, iar daca aceasta n-ar fi existat, ti-as fi uitat de mult chipul. Poate era mai bine.
Privesc in gol si ma gandesc la ce ti-as zice daca as fi fata in fata cu tine. Gol. Nu-mi vine nici cea mai banala conversatie in cap. Dar stiu doua lucruri: pentru mine nu a existat nici macar o secunda un tata, iar cel de-al doilea lucru este ca te urasc. Asadar, nu numai tu ai uitat de mine, si eu, dragul meu tata, te-am uitat. Tot ce a ramas acum, in capul meu, e doar o fantasma a trecutului, a copilariei mele, esti doar o persoana dintre miile de persoane pe care le-am cunoscut pana acum, dar, cel mai important, esti persoana pe care o urasc cel mai mult.