He blew my soul away.

Postul asta vroiam sa il scriu de acum doua zile, si tocmai azi, ca stau acasa, m-am gasit sa-l scriu. Deja am scris 3 posturi in 3 zile. Daca continui asa o sa fac record.

Stau la birou si beau un ceai cald. Vorbesc cu Irina prin mesaje, dar gandul imi este incontinuu la o singura persoana. E ciudat modul in care o persoana poate sa iti schimbe viata in doar cateva luni. E ciudat ceea ce simt atunci cand il privesc, cand il tin in brate, cand il sarut. E ciudat cum eu, doar o simpla fata, care nu credea in dragoste, iubeste cu toata fiinta ei.
Ma uitam zilele trecute prin telefon, si am o chestie care a salvat mesajele de un an, de prin aprilie chiar. Neavand ce sa fac, am inceput sa le citesc. Pe atunci eram cu altcineva, si stateam, citeam, si ma gandeam: Doamneee, cat de proasta puteai sa fii! Adica... Eram un copil, cum sunt si acum, dar atunci nu aveam minte absolut deloc.
Ma rog, mai iau o gura de ceai si ma uit pe tavan. "Oare ce mai face?..." imi apare in gand. Da, sunt indragostita maxim, si iubesc cu toata fiinta mea. M-am daruit complet lui si cel mai important, i-am daruit inima si sufletul meu.

Cafea.

Ciudata zi, foarte ciudata. Azi dimineata m-am trezit cu greu, mi-am indreptat parul repede, m-am machiat si am plecat la scoala. In metrou mai aveam putin si dormeam, in picioare. Intr-un final ajung la liceu fara cafea, grabita, si am ajuns inaintea profului. Inca nu-mi vine sa cred ca la 7 jumate am ajuns la liceu inaintea profului. Trecem peste. La astea 2 ore de romana n-am adormit, nici macar n-am atipit, si nici n-am avut cafea cu mine, cafeaua mi-a luat-o o colega la a doua ora. Ciudat. Oricum, plictisitoare zi. Ce e mai naspa e ca m-am simtit de cacat, dar pe la ultima ora... Dintr-o stare chill si ok, am ajuns sa ma simt super naspa. Genial. Cand ma intorceam spre casa, cand eram in metrou imi curgeau lacrimile. Nu stiu de ce.
Dupa, cand am iesit de la metrou si asteptam masina, ma uitam in gol, atenta la gandurile mele, dar neatenta la tot ce era in jurul meu. Dupa ceva timp am realizat ca totul in jurul meu era alb-negru, nu mai era culoare. M-am speriat. Am inchis ochii, si usor, culoarea a revenit.
Simt ca e totul sec. Simt ca nu mai am nici-un rost. Nu-mi inteleg rostul pana la urma. Vreau... Vreau ceva. Ceva care sa ma readuca la viata. Deja ma afund in ganduri, plictiseala, ratacire. Vreau sa simt ca traiesc, vreau ceva tare ca sa simt ca traiesc. Nu, nu vreau sa ma duc la vreo petrecere si sa ma imbat, nu asa simt ca traiesc. Vreau ceva dar nu stiu ce. As vrea sa citesc mintile oamenilor, asta ar fi ceva foarte amuzant, si chiar m-ar trezi la viata. Pentru moment. Dar da. Vreau ceva care sa ma trezeasca din amorteala asta continua. Poate dupa ce vin de la munte n-o sa mai fiu asa.
Ma duc sa imi termin cafeaua, mai stau putin cu mama, si dupa ma duc la singura persoana care ma poate face sa ma simt mai bine.

Poveste.

Din cauza lipsei de somn si a plictiselii maxime am zis sa caut prin foile vechi si sa-mi recitesc chestiile pe care le-am scris atat de demult. Desi aveam imaginatie si inspiratie sa scriu despre total altceva, am zis totusi sa scriu chestia asta, sa-mi spuneti ce credeti. Nu stiu ce s-a intamplat si la scoala de ne da la engleza subiecte de eseuri despre dragoste, pana si la teste ne da despre acelasi subiect. Asa ca, luand 2 de 10 si la test si la eseu, am zis sa scriu si pe blog. In seara asta scriu mica poveste, iar dupa scriu despre ce vroiam eu initial. Cel mai posibil maine o sa postez ce vroiam de fapt azi sa scriu. Inca o chestie: Totul este fictiv, nu luati nimic ca atare. Nici macar nu mai stiu cand am scris aceasta chestie, deci nu pot sa spun in ce stare eram. Deci totul este fictiune.

"Este doar o poveste. Un el, o ea. Un el, care greseste, o ea, care il iubeste. Dar pentru cat timp? S-a umplut paharul.
Ea sta pe canapea, plange de vreo 2 ore. Se uita incontinuu la ceas, se gandeste ca poate el apare. Tic, tac, tic, tac, degeaba. Stie ce face, unde e, cu cine e, si asta o doare. O doare pentru ca nu stie de ce face asta. O doare sa stie ca poate fi usor inlocuita. O doare pentru ca a trecut prin multe si a acceptat multe. Dar parca pentru el nu conteaza. Si-a luat patura si s-a invelit cu ea, servetelele sunt langa ea, telefonul il tine strans in mana, poate poate vine. Dar ce ar putea sa faca? Ce ar putea sa zica? Stie ca e prea slaba pentru a se certa cu el, stie ca nu poate sa tipe la el, stie ca nu poate sa faca nimic.
Ea e o fata simpla. Nu e nici cea mai frumoasa fata, nici cea mai urata. Stie ca are totusi ceva aparte, ceva care te atrage, ceva cu care ar putea avea pe cine vrea. Si totusi, l-a ales pe el. Dintre toti l-a ales pe el. Pentru ce? Pentru lacrimi? Dezamagiri? E constienta ca o iubeste, ii arata asta in fiecare atingere, fiecare sarut, dar gandul ca imediat e inlocuita nu e usor de trecut peste. Ea a refuzat multi altii, care poate o meritau mai mult decat o merita el, dar il iubeste prea mult, si nu-si vede viata fara el.
In momentele astea si-ar dori o tigara, poate ar calma-o, dar pentru ce? Nu e fumatoare, si nu ar face decat sa-i faca alti nervi. Se gandeste doar la cum o sa reactioneze atat ea, cat si el, atunci cand o sa intre pe usa. Stie ca e ridicola ca face asta, dar nu se poate abtine, nu poate sa taca din gura. Macar de-ar fi prima oara...
Se aud cheile de la usa, a venit! Inima ii bate tare si o doare, durerea de cap provocata de plans parca se accentueaza. Usa se deschide usor, el intra, isi lasa geanta jos. Aprinde lumina. O vede.
-Ce-ai patit scumpo?! De ce plangi?
-Taci...
-Dar, iubito, ce s-a intamplat?
-Nu mai... intelege...
-Ce ai?... Gata, gata, linisteste-te. El incearca sa o ia in brate, in timp ce ea izbucneste in plans.
-Nu vreau. Nu. De ce? Pentru ce? Ce are mai bun decat mine? ea incepe sa tipe.
-Iubito... dar ce...
-Nici-un ce! Stiu unde ai fost, cu cine ai fost, ce ai facut! Nu inteleg de ce! Pentru ce sa stau ca proasta acasa sa plang in timp ce tu te duci si o futi pe aia?! Pentru ce ar trebui sa indur atatea?! De ce ma faci sa ma simt ca ultima femeie de pe pamant?! Odata, demult, ai spus ca tu nu poti sa fii fericit fara ca persoana de langa tine sa nu fie fericita! Acum ce faci? Ma simt mizerabil, in timp ce tu nu ai nici-o remuscare!?
Liniste. Se mai aud doar suspinele ei. El isi cauta pachetul de tigari din buzunar si isi scoate o tigara. Tigara se aprinde repede. Mmmm, Black Stone, cu aroma de cirese, miroase asa de bine... Dar nu e timpul sa se bucure de mirosul tigarilor. Ea stia ca daca el tace, si fumeaza cu asa pofta din tigara, e de rau. De ce inca mai crede ca o sa fie bine? Deja increderea in el e iar pierduta, dar nu se opreste sa creada ca o sa iasa bine...
-De ce crezi ca esti tu de vina? intreaba el cu un ton foarte serios si grav.
-Dar... pai nu... eu...
-Taci.
-Cum vrei sa tac daca...
-Am zis sa taci! el urla. De unde pula mea stiai tu de ea? De ce continui sa ma controlezi?! Iti faci singura rau prin chestii de genul. Nu realizezi asta? Stii ca te iubesc, stii ca as face orice pentru tine, stii ca mi-as da si viata pentru tine! Nu iti e de ajuns ca sunt al tau complet?! Toata viata mea iti apartine, tu ai putere asupra mea! Pentru tine ma trezesc in fiecare seara, pentru ca singurul lucru care ma poate dispune esti tu! Si totusi, pentru o chestie mica faci asa?! Da, gresesc, sunt om.
-Ideea e ca eu daca as face asa nu ai trece peste, nu m-ai ierta... Crezi ca sunt proasta ta? Sa accept atatea?! Nu pot sa cred ca ma inlocuiesti atat de usor, cu prima tarfa care iti iese in cale. Macar daca era de teapa ta, sau daca era mai buna decat mine... Asa intelegeam.
-Nimeni nu e mai buna decat tine. Proasto, stii ca te iubesc, dar... nu e vina mea. Este a doua oara in viata, si stiu ca gresesc. Dar stiu un lucru, ca la tine nu renunt. Asa ca daca vrei sa renunti la mine... esti libera sa o faci.
El o ia in brate. Ea izbucneste in plans. Il strange tare la piept si lacrimile nu se mai opresc. Cad amandoi in genunchi, acum plang amandoi.
-Te iubesc, frumoasa mea, dragostea mea...
-Si eu te iubesc, prostule, dar nu mai vreau sa ma ranesti..."

Sec, cand am citit-o suna mai bine, acum ca am scris-o, suna naspa. Ma rog. Enjoy.

Viata merge inainte.

Oamenilor le place sa sufere. Am observat asta la aproape toata lumea, inclusiv la mine. Oamenii se gandesc ca e mai bine sa sufere decat sa mearga mai departe in viata, oamenilor le convine sa planga si sa se simta ca ultimul cacat chiar daca au toata viata inainte si nu se opreste aici, le place sa sufere, ca sa simta ca traiasca. Oamenii sunt masochisti. Si sentimentele si inima sunt cele mai bune are ale acestor persoane. Mai sunt si tipul de persoane care le place sa raneasca lumea. Si e asa placut cand vezi ca cineva atarna de tine, e dependent de tine, te vreau numai pentru el/ea, si tu sa fii ceva gen: "Pana la urma fac ce vreau. Ce te bagi tu? Oricum nu conteaza ce fac eu." E amuzant sa vezi cand cineva sufera din cauza ta, mai ales daca nu ai constiinta, o faci doar din pura placere.

Dar totusi, de ce sufera atat lumea? Frate, pana la urma o viata avem de trait. Stam acum si suferim toata viata pentru ce se intampla in trecut? Pentru ca d-asta suferim, din cauza trecutului. In loc sa ne vedem de viata noastra noi stam si suferim. Dar de ce ma mira? Si eu am momentele mele in care stau si imi amintesc si incep sa plang, dar pana la urma realizez ca nu e sfarsitul lumii, si am o viata de trait inainte. Nu merita sa suferim o viata intreaga si sa nu ne bucuram de orice lucru care ni se ofera. Nu merita sa stam si sa ne plangem de mila intr-o lume in care oamenii sunt egoisti si se gandesc doar la ei. Nu merita sa ne oprim in loc in timp ce viata merge inainte...

Vreau sa vina iarna.

Stau si ma holbez la ecranul monitorului, poate imi vine si mie vreo idee despre ce sa scriu. Singurul lucru la care ma gandesc este ca vreau sa vina mai repede decembrie, sa plec, sa iau o pauza. D-abia astept. Pana atunci am de dat tezele, sa invat ca sa imi iasa si mie medii bune. Pana acum singura materie la care am problema este romana, desi este foarte ironic. Dar cine dracu' stie ce a scris Grigore Ureche, cine stie sa recunoasca un citat de-al lui? Sau despre Miron Costin, si d-astea. Serios acum.

Vreau iarna, sa simt ca merg prin fulgii de zapada, strazile sa fie pline de zapada. Ar fi dragut ca la munte sa ninga. Ar fi perfect! Oricum, ce pot sa cer mai mult de atat? Off, doamne, vreau sa vina decembrie mai repede...

Plimbare.

Plimbare in parc, seara. Liniste, racoare. Cea mai buna metoda pentru a te linisti. Iar cedez, iar o sa cad, desi sunt constienta ca ma trezesc. Dar... nu. Nu am cum sa nu ma ridic.
Mii de ganduri incurcate imi treceau prin minte, in timp ce ma plimbam, cu tine de mana, in timp ce tu puneai muzica. La un moment dat plangeam... Posibil din cauza melodiei, si din cauza amintirilor, amintiri ce imi treceau prin fata ochilor. Imi revedeam viata in fata ochilor, incercand sa rezist tentatiei de a plange.
E greu sa te abtii sa plangi. Mai ales cand ai tinut in tine multe lucruri si chiar ai nevoie sa-ti versi lacrimile. Asta am incercat eu sa fac, dar tot mi-au scapat cateva lacrimi. Desi par o tipa nebuna, insensibila, rece, neinteresata de nimic, ma afecteaza totul in jurul meu. Ma afecteaza absolut totul. Si nu inteleg de ce am devenit atat de sensibila. Poate pentru ca am o limita. Poate pentru ca m-am saturat sa aud aceleasi lucruri mereu. Nu stiu.
Plimbare, imi misc picioarele agale, te tin de mana si bate vantul. Nu credeam ca chiar o sa vii cu mine, pentru ca a fost ceva spontan. Stiam totusi ca nu o sa ma refuzi, si aveam nevoie de relaxarea unei plimbari prin parc, aveam nevoie sa ma descarc. Mersi.

Nevoie.

Am atatea idei in minte, despre ce sa scriu, si nu pot. Cand am foaia in fata ochilor mi se duc toate ideile. Am atatea lucruri de spus, dar nu am pe nimeni care sa ma asculte, nici macar foile majite cu gelul pixurilor nu mai vrea sa ma asculte.
Ma simt ciudat, ca si cum as fi singura nebuna, ca si cum nimeni nu ma intelege, desi sunt constienta ca astea sunt doare exagerari de-ale mele. Imi place sa fiu ascultata, imi place sa fiu alintata, rasfatata. Dar cui nu ii place? Sa fim seriosi.
Vreau ceva... Vreau ceva nou, o viata noua. Vreau sa cutreier tara, lumea, sa ma bucur de tot ce mi se poate oferi. Vreau sa ma simt bine, fara sa sufar. Vreau sa profit de tot ce imi poate oferi viata, absolut tot, atat bune, cat si rele. Lucrurile bune ma fac fericita pe moment, lucrurile rele ma ajuta sa ma maturizez si sa ma dezvolt spiritual.
Marea problema este urmatoarea: nu pot sa fac asta singura. Am nevoie in permanenta de cineva langa mine. Am realizat ca eu trebuie sa fiu dependenta de cineva, sau nu chiar asa, dar imi trebuie o persoana langa mine. Imi trebuie o persoana care sa ma ajute sa trec peste propriile frici, sa ma ajute sa ma ghidez in viata, sa ma bazez pe ajutorul acelei persoane. Nu zic ca nu as putea sau nu pot sa ma descurc singura, dar ma ia spaima, ma simt inferioara tuturor, ma simt stingherita. E ca si cum as avea frica de intuneric, si m-as trezi in mijlocul noptii, si realizez ca e pana de curent. As fi paralizata.
Am nevoie in permanenta de cineva langa mine si acesta este lucrul pe care il urasc cel mai mult la mine... E bine doar ca am cateva persoane care mereu sunt langa mine neconditionat, si asta ma ajuta enorm.